Vreau cheile de la inima ta…
– Poftim, sunt ale tale.
– NU!
– De ce? doar… ești prea complicată!
– Le vreau, dar nu să le cer eu… să plece de la tine! Şi DA, sunt complexă!
– Încerc să-ţi fac faţă ca bărbat, uneori însă e greu să te înţeleg…
– Ce-ai vrea, să fiu uşor de citit sau să mă descoperi în fiecare zi? Ca femeie, mereu voi vrea să mă cucereşti, să mă înţelegi, să mă iei aşa cum sunt şi nu să mă descoşi, să vrei să ştii ce-i cu mine, dar nu să mă înghesui cu întrebările tale, să-mi laşi libertate, dar să mă faci să nu uit de regulile tale de bărbat, să mă atingi cu tăcerile tale, dar nu să mă laşi prea mult în singurătatea gândurilor mele, să mă adori, dar nu să mă sufoci, să mă uimeşti, dar nu să mă suprinzi în mod neplăcut, să mă faci să-mi muşc buzele de dor, dar nu să mă faci să te aştept prea mult, să mă iubeşti ca un nebun plin de păcate, dar nu să mă răneşti, să mă iei aşa cum sunt, dar să mă faci să-mi doresc să mă schimb pentru tine, să-ţi aparţin şi să mă laşi să înfloresc lângă tine… Cer mult?
– Şi DA şi NU… dar merită!
…
– Ce preferi să faci azi? întrebă femeia, parcă într-o doară… din neastâmpărul mişcarii degetelor în nisip, nimic nu părea uşor în răspunsul lui.
– Să mă bucur de tine! răspunse bărbatul, agăţându-şi privirea de cerul brăzdat de nori.
Ea vru să spună ceva la repezeală, să-i reproşeze că trebuie s-o privească în ochi, s-o ia în braţe. Dar apoi, unindu-şi privirea cu a lui în înaltul cerului, înţelese că uneori e bine să lase tăcerea să vorbeasca în locul lor. N-ar trebui să laşi să se scurgă timp fără să nu-l îmboldeşti. Oricât de frumoasă este o relaţie, timpul macină adesea însăşi esenţa ei, frumuseţea începutului fiind înlocuită cu asumarea apartenenţei şi „obligativitatea” unuia de a aparţine celuilat ca un bun câştigat. Pe nesimţite, repertoriul trăirilor se schimbă odată cu trecerea timpului, înlocuind aşteptările cu multă nelinişte transformată într-un şuvoi de reproşuri. Nu trăim pentru a da vina pe ceilalţi şi nici nu trebuie să primim fericirea din altă parte decât din noi înşine.
…
– Nu ţi-am cerut nimic!… tăcerea ce-a urmat după exclamaţia femeii ar fi înfiorat şi-un mort. Când şi când respiraţia lui scăpa parcă din strânsura pieptului, roşeaţa feţei lui fiind singurul indiciu ce trăda emoţia momentului.
– Şi nici nu am avut aşteptări, continuă femeia, privind parcă pe deasupra lui. Am sperat totuşi să ştii să mă iubeşti ca şi când…
Deja “el” nu mai reprezenta un nume, o persoană anume, bărbatul ce de curând alesese s-o părăsească. Erau parcă adunate toate întâmplările, toate frustrările poveştilor ce-o marcaseră, tremurul buzelor fiind ţinut în frâu de palmele crispate pe pervazul geamului. Dîncolo de norii de ploaie, imaginea lui se estompa sau din contră, prindea din reflexele luminii strecurate printre boabele de ploaie. Răpăiala streaşinii, brăzdată de şuvoaiele de apă, acompania în surdină zbuciumul gândurilor – nici nu se întoarse când acesta părăsi încăperea – nu depărtarea a ce-a fost, nici singurătatea ce pustia parcă orice fărâmă de viaţă seca sufletul, ci timpul scurs anapoda şi cheltuit în van era cel care arde. Pe geamul pălmuit de ploaie se întrevedea faţa femeii, devastată de frământările vieții… a trăit pe culmile extazului, a ales mereu contra şuvoiului vieţii, a râs de zilele ce tot se perindau şi în care nu reuşise să însămânţeze viitor. Trecutul zgâria liniştea cerului, gustul de amar în faţa timpului nemilos, otrăvind orice speranţă. Iar tunetul, huruind precum o căruţă la vale, veni să completeze finalul stagiunii, numit destin. Suntem ceea ce lăsăm să fim!?
RELAȚIA este precum un vin vechi: chiar dacă soiul este de calitate, iar vremurile sunt prielnice, modul în care este menținut și păstrat îl poate transforma într-unul grandios, sau, din contră, într-o poșircă ordinară!
IUBIREA adevărată are ceva din balada meșterului Manole: nu va rezista timpului dacă nu zidești ceva din tine…
CASĂTORIA fără “no mens land”, transformând Ultima Noapte de Dragoste în Prima Noapte de Război, unde nu se iau prizonieri, iar țărmurile fiecăruia sunt udate de sângele suferințelor noastre.
„Altceva” vrem în viaţă, mereu ceva ce nu am ştiut să avem, să venerăm, creştem parcă precum buruienile câmpului, pierduţi în nefericirea altora. O viaţă, o casă a sufletului, nuvela ce nu trebuie recitată la sfârşit – scriem în paginile ei din fugă, din disperare şi uneori, din nepăsare. Ca apoi să strige în noi sufletul: UNDE AI FOST, CÂND VIAŢA M-A HRĂNIT?
Guest post by Victor Bucur
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
Când nu știi încotro: 4 întrebări care te pot ghida în vremuri incerte
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
