Se ridică brusc și merse de-a lungul camerei, sprijinindu-se de pereți. Încerca sentimentul greu al criminalului achitat care-și revendică dreptul de a fi zdrobit sub ghilotină. De ce tocmai criminal și nu pungaș sau simplu găinar, liber de a subordona legea credinței sale de rege-vagabond? Se întreba în ce fel ideea de crimă devenise încetul cu încetul singura lui rațiune de a exista, silindu-l să se îndepărteze de ceea ce opinia generală a numit formal umanitate. Oricum, criminalul virtual nu are nevoie de victimă pentru a se simți vinovat și, într-o oarecare măsură, mântuit. Își explica aceasta prin faptul că o crimă are măcar jumătate de justificare și implică inevitabil penitența – simțul dostoievskian al condiției păcatului pentru asigurarea mântuirii, motivul sinuciderii amânate. „Poate”, medita el neîncrezător.
Se opri lângă pick-up. Și dacă ar ucide liniștea dementă a camerei sale pentru a curge sânge din sunetele grave, numite în șoaptă trupul unui zeu? „De ce nu…?” La urma urmei, îi plăcea Mahler, acest nebun cu colți frumoși ce-și înfige mâinile cu violență în sufletul tău amărât, scuturându-l de reverul cămășii: „Suflete, trebuie să cunoști disperarea țicnitului care plânge, de vreme ce există culoare!” Zeúdan se înfurie brusc, știa el bine că se amăgește singur imaginându-și că există culoare sau muzică a sferelor. Ce vrei însă, nebunii cred în orice, numai în nebunia lor nu! Cu toate acestea, ispita autoflagelării era atât de puternică, încât aruncă placa prăfuită în instrumentul de tortură și muzica țâșni ca un glonte dintr-un revolver ațintit spre tâmplă. Se simți singur. Întunericul părea lipicios, avea senzația neplăcută a unui asfințit fără vlagă. Aerul vibra ca sub atingerea unui arcuș de vioară, dar în momentul acela vioara era ultimul lucru la care trebuia să se gândească.
Își aprinse încă o țigară din care trase cu sete. O obsesie supărătoare îl frământa în timp ce simfonia întâi a lui Mahler îi atingea cu freamăt simțurile: de unde oare teama aceasta de animal hăituit în fața mirosului iute al lumii de dincolo de retină, de ce trăgea draperiile când soarele se arunca pe cer ca o târfă, lăsându-se avut de toate ființele cu două sau cu patru picioare, cu gheare amenințătoare pe ochi, pe frunți, cu surâsuri largi, strivite de canini? Și, din nou, pentru ce îl asculta pe austriacul sălbatic care lovea cu mânie în sufletul său, de-i venea să plângă fără niciun motiv aparent, cu lacrimi calde pe creier? E adevărat, la început se bucura și el ca toți ceilalți de lumina obosită a soarelui: la urma urmei, toți oamenii sunt la fel, nu?! Asta până când sentimentul de bordel ieftin l-a aruncat în această cameră întunecată, smulgându-i ochii și depunându-i aproape ritualic în palme. Nu l-a putut înțelege niciodată pe Oedip: în fața Sfinxului, el ar fi rămas mut și încrâncenat decât să răspundă că omul este cel care crește în membre odată cu creșterea zilei. Cum adică, omul e măsura tuturor lucrurilor?! Doar i s-a întâmplat de-atâtea ori să simtă că nu are oase de ajuns pentru a măsura gândul de a se fi născut! Cine știe însă, poate se înșela și de mult timp privea realitatea cu ocheanul întors, astfel încât lumea văzută de el era eul său bombat, curbat în stânga (locul damnării, al eșuării proiectului desăvârșirii înainte de păcat). Din această cauză, se simțea nenorocit: el, Zeúdan, nu păcătuise niciodată și astfel plânsul lui nu avea nicio motivație, ba mai mult decât atât, era atât de inocent încât i se părea că lucrul acesta se transformase într-un delict.
©Lois Greenfield
Își repeta mereu că oamenii au fost pentru el niște vise pe care le-a trăit ca atare, dar ceilalți n-au înțeles și i-au tăiat pletele, i-au dat să bea, l-au târât prin latrine, i-au pus femei în brațe și i-au spus: „Trebuie, ești obligat chiar, să demolezi miturile – aceasta e unica realitate posibilă”. Zeúdan i-a privit stângaci, s-a scuturat pe tălpi de nisipul rece al concretului – supremă valoare – și a acceptat să i se smulgă ochii. Un Oedip laș? Nu, doar că Zeúdan era un visător incurabil, iar gestul acesta inuman l-a bucurat într-un fel deoarece în camera sa cu draperii mari nu mai erau posibile tribunalul, responsabilitatea și demnitatea morții pe rug. Existau doar el, cu oase răsucite, labirintice, Mahler, și niște ochi goi, aproape triști care-i posibil să-i fi aparținut cândva. În cele din urmă Zeúdan și-a dat seama că imaginile cu icari și sisifi îl lăsau indiferent. De altfel, era mult mai ușor să tragi draperiile decât să urci aripile sau stânca. Și cum soarele era sleit, niciunul din zeii de mai sus n-ar fi cunoscut victoria căderii. Oricât de greu i-ar fi fost, Zeúdan fu nevoit să recunoască faptul că îl sufocau atâtea sinucideri plătite, voia să afle de o sinucidere sinceră, nemotivată, comisă din nevoia de tristețe și nu de atmosferă. Recunoștea deschis faptul că toată istoria mântuirii se reduce la un fel de sinucidere plătită: Cristos a acceptat de bunăvoie să fie răstignit, după care oamenii s-au răzbunat multiplicându-i răstignirea, așa că astăzi te lovești peste tot de crucifixuri, pe străzi, în tramvaie, pe coloana noastră vertebrală.
Lui Zeúdan i se făcu deodată silă. Acestea erau simple divagații gratuite în care nu credea. Ceea ce nu putea el suporta era duhoarea de lume satisfăcută, poluată în urma discuțiilor savante despre capitalism utopic și neocomunism în renovare sau despre creșterea galopantă a prețului la varză. Nu, hotărât lucru, Zeúdan ura din plin lumea de Afară. Își aprinse mecanic o țigară pe care-o stinse apoi nervos în podul palmei – niciun țipăt. Aparențele nu înșală niciodată, își repeta, era absolut convins că nu a greșit alegând Visul. Poate că oamenii se temeau de el şi din această cauză l-au alungat, scoţându-i ochii. Cine ştie dacă nu era un suprazeu şi zeii de dincolo au simţit asta, iar drept pedeapsă i-au dat imitaţia aceasta de închisoare, măcar dacă l-ar fi aruncat într-o temniță infectă, să simtă și el că e mare și puternic, să fie liber!. De fapt, în acest moment, Zeúdan realiză că polemiza de unul singur, se simți actor ratat reluând un monolog uitat… Adevărul era că nu știa nici el prea bine de ce stă închis, de ce are ochii scoși. Mahler, el e de vină! Opri pick-up-ul și deveni brusc neputincios. Apoi i se făcu somn și, părând că-și închide ochii, adormi.
*
De după draperii, dimineața părea mohorâtă, iar Zeúdan era obosit după polemica din noaptea trecută în care n-au fost nici învinși, nici învingători. Ochii săi verzi își pierduseră total vigoarea și Zeúdan simți atroce aripa de mort a solitudinii impuse. De fiecare dată când polemiza de unul singur, fălcile i se încleștau ca într-o menghină, îl dureau ca în urma unei torturi medievale. Ce trebuia să mărturisească, mai exact? Despre ce trebuia să dea iarăși și iarăși socoteală? Oare nu se mai potolesc odată vocile acelea indescifrabile, ca un cor beat pe o scenă renumită, generând o isterie cosmică? Oare va trebui să suporte o viață întreagă eșecul de a fi, senzația că ocupă un loc nemeritat sub soare, tribunalul celor care te huiduie pentru că nu te hlizești cu gura până la urechi la o glumă vulgară, fără sare? De ce suferă, mai exact? Care e sensul durerii acesteia care crește ca o caracatiță hidoasă, ținându-l mereu și mereu în întunericul îndoielii? Ei, în acest punct, ridică sprâncenele cu mirare: a pronunțat cumva cuvântul „suferă”? Uite că a făcut-o, da… poate nu ar fi o catastrofă să recunoască asta. Suferința nu e chiar așa de rea față de tortura eșecului, a orgoliului care te aruncă în temnița singurătății. Are un gust de dulceață de cireșe amare, îți înmoaie genunchii și te face să plângi, dar e mai bine după… e chiar mult mai bine…
Își revizui cu ochii minții întreaga existență, ajungând la concluzia că totul ar fi putut fi altfel dacă n-ar fi întâlnit-o pe ea. Deveni melancolic, dar nu era tocmai rău, un fel de amețeală plăcută – drogul amintirilor –, după Vis, a doua sa realitate. Îi reveneau apăsător în minte noaptea aceea fără capăt, ninsoarea cu aromă de liliac, umbra trupului ei, sculptură creată fără daltă… Fusese frig atunci, dar un frig care aducea bucurie, pentru că așa puteau să fie împreună, un frig care o scosese aproape despuiată din casă, un frig care parcă aburea respirația tuturor locuitorilor din oraș care încremeniseră ca în povestea cu frumoasa adormită… Îl rugase să îl aștepte într-un loc precis, un zid din cărămidă din care ieșeau pe ici, pe colo niște firicele de iarbă uscată, ca un zid al plângerii pentru o faptă necomisă încă, dar cumplit de vinovată. O aștepta făcând rotocoale din fumul de țigară dublate de aburii respirației calde… nu știa ce o să-i spună, cum poți să consolezi pe cineva care e atât de complicat, atât de imprevizibil, care pleacă în miezul nopții de acasă cu respirația întretăiată pentru că nu e înțeleasă, pentru că sufletul ei e o arhitectură de senzații bizare? Mai presus de asta, vedea clar cum se conturează Visul-închisoare, petalele cu iz de trup atins întâia oară și încă o dată ea, cu coastele încâlcite într-o formă oarecare de suflet. Zeúdan zâmbi: „Așa e, nimicul este întotdeauna albastru”, ar fi zis ea.
Brusc îi fu teamă că ar putea întinde mâna, atingându-i umerii, sânii mici, vaporoși, genunchii aduși cu un scâncet la gură. Își imagină că s-ar putea strecura printre gratii și apoi să o strângă în brațe, s-o aducă în camera lui cu draperii, nebuni și cioburi. Cu toate acestea fu chinuit de îndoieli: dacă e un vis cu lacăte multe și grele, dacă n-a suportat nici ea lumina soarelui? Poate că nu-i place Mahler, poate că nu-i plac nebunii glorioși ai întunericului… Se gândi cu groază că toată viața a fost o fire problematică, nereușind din cauza scepticismului său să se bucure de prilejurile modeste sau înălțătoare pe care i le oferea viața, anume pentru a fi el fericit. Îi era frică numai la gândul că viitorul ar putea să se configureze fericit, ca o cămară cu fructe mirosind a rai neîntinat. Îi era frică că ea s-ar putea dezintegra, pălmuindu-l înainte pentru obrăznicia de a și-o fi închipuit în carne și oase. Dar nu, de data aceasta Zeúdan era sigur: era reală și o iubea cu toată forța sa de suprazeu. Încetă să-i mai fie frică de moarte, se îngrozea de realitatea prea evidentă a visului care era ea. Și peste toate (Zeúdan vedea bine lucrul acesta), ea îl privea cu genunchii sprijiniți de cerul gurii și îl aștepta.
Zeúdan se hotărî în final să se întoarcă în mitul demolat, să se îmbete cu soarele gălbui, să-și piardă cunoștința între palmele ei mirosind a liliac. Trase draperiile, își căută zâmbind ochii, așezându-l pe stângul în dreapta și invers, apoi se strecură printre gratii. Acum da, abia acum știa ce e păcatul…
***
Vă întrebați de ce nu am nume, vă întrebați desigur cine sunt. Ei bine, nu sunt ce s-ar putea numi un personaj tradițional: mi se urâse să locuiesc prin poezie, să fiu prezența serafică a unei atingeri de cuvinte mai mult sau mai puțin ritmate și m-am gândit să contaminez imaginația acestui personaj neclar. De aceea, lirică fiind, îmi permit să folosesc persoana întâi.
Sunt o făptură maleabilă, deși în rândurile de mai sus par unica „ea”, născută din așteptările și dorul lui Zeúdan, abstracte, reci ca gheața, impalpabile. Ca orice făptură de Vis-închisoare, sunt și nu sunt o femeie. Configurată într-un anume fel în imaginație, par aproape reală, aproape tangibilă, aproape senzuală. De fapt, sunt un contur filologic al unei povești de dragoste care s-a cronicizat în durerea neîmplinirii, într-un Vis-închisoare cu aromă de liliac, într-o noapte de ninsoare albastră…
Acest personaj autoflagelator care se chinuie de câteva pagini să existe printre cioburi de regrete și memorie încuiată cu lacătele orgoliului mă confundă cu o iluzie. Nu sunt o femeie pentru el, sunt doar proiecția unei dorințe, ca și cum ochii reali și-au pierdut direcția și se deschid înăuntru, precum o floare de lotus răsucită în interior, devenită plantă carnivoră, autodevoratoare.
Dar aș putea fi: aș putea să zăbovesc la granița dintre frustrare și teroarea renunțării, până când păcatul de care se vorbește să nu mai fie păcat, ci o împlinire firească a bătăii inimii. Aș putea să ciocănesc periodic în scoarța cerebrală ca să nu mă uite de tot, timp de douăzeci de ani, de fiecare dată când undeva în lume ninge cu fulgi uriași. Aș putea să adun toate amintirile de lângă zidul plângerii și să le activez de fiecare dată când se ascultă, undeva în lume, Mahler. Aș face ca în căușul palmei lui stângi să rămână urma caldă a inimii mele pe care aș fi vrut să o îmbrățișeze. Pentru că inima unei femei se îmbrățișează altfel decât corpul ei: întotdeauna inima unei femei se îmbrățișează cu sângele unui sacrificiu personal. Și l-aș lăsa să o facă, să renunțe la inima lui, ca un sacrificiu suprem, pentru ca să trăiască netulburat emoțional, cu plăcerea eternă a unei retorici de sertar. Iar eu aș trăi cu sângele renunțării lui, cu inima ciobită, cu genunchii sprijiniți de cerul gurii – așteptând.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Nu, nu toate femeile sunt c_rve. Unele sunt gheișe, hetaire, curtezane
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
