Iubind pe cel pe care îl urăști. Sau urând pe cel pe care îl iubești

Mihaela Răileanu

8 September 2017

mihaela răileanuSe spune că dragostea e oarbă. Dar nicăieri nu scrie că trebuie să fie și proastă. Sau poate că există o altă explicație pe care cercetătorii, din toate ramurile științifice, încă o mai caută.

Într-o zi din toamna anului 1959, un tânăr american frumos și elegant și-a parcat mașina în apropierea unei frumoase brunete care se relaxa pe banca unui parc. Intenția lui declarată era aceea de a o face pe fată să se îndrăgostească de el. Aceea a fost începutul unui fel de love story, unul tragic, sau poate trebuia să spun dramatic? În orice caz, nimeni dintre cei care au cunoscut ceea ce s-a întâmplat între cei doi nu a negat faptul că acolo a fost o poveste de iubire obsesivă, scandaloasă poate, dar pasională.

Burt Pugach era însurat și nu numai atât, dar avea acasă un copil cu probleme de sănătate. Linda Riss nu știa însă nimic despre situația lui, fiindcă el nu a catadicsit să o informeze în acele zile în care colindau împreună New York-ul, în căutarea unui inel de logodnă și a unei case în care să locuiască amândoi. Iar atunci când a aflat, Linda și-a dat seama că bărbatul de care se îndrăgostise nu era nici pe departe cel la care visase și alături de care dorea să-și petreacă întreaga existență. În consecință, l-a părăsit. Numai că nu și-a imaginat probabil nicio clipă că intenția ei nu ar fi putut fi pe placul lui Burt, care nu era nici pe departe pregătit să o piardă. Când acesta a aflat de la tatăl Lindei că aceasta s-ar fi logodit cu alt bărbat, a refuzat să accepte ideea, a angajat trei complici care i-au aruncat în față sodă caustică, orbind-o și desfigurând-o pentru totdeauna. Întâmplarea l-a dus pe Burt după gratii pentru următorii cincisprezece ani. Și povestea se putea termina aici. Dar n-a fost așa, tocmai pentru că de la dragoste la ură și înapoi la dragoste distanța nu este deloc mare.

Burt Pugach - Linda Riss

Într-un fel, povestea abia acum începe. Pentru că în închisoare, Burt și-a dat seama că o iubește la fel de mult pe Linda și că nu-și poate imagina viața fără ea. Așa că a luat hotărârea de a-i scrie și de a o convinge că el e cel mai bun bărbat pentru ea. Și știți ceva? A reușit să o convingă, astfel încât, la câteva luni după ce el a ieșit din închisoare, cei doi s-au căsătorit și au rămas împreună aproape patruzeci de ani, adică până la moartea ei, în 2013.

Cu siguranță, am iubit și am urât de mai multe ori pe parcursul vieților noastre și mereu ne-am considerat neajutorați în fața tumultului emoțional pe care îl resimțeam. Cu toate acestea, nu am reușit poate niciodată să înțelegem unde se termină un sentiment copleșitor prin puterea lui (cum este dragostea) și unde începe opusul acestuia (ura). Intensitatea lor este comparabilă. Există însă specialiști care au încercat să schițeze un răspuns.

De exemplu, Katherine Woodward Thomas amintește, în cartea sa Conscious Uncoupling; 5 step process to living happy even after, de un studiu care arată că atunci când suntem părăsiți de o persoană de care suntem îndrăgostiți, în creier se declanșează o alertă foarte asemănătoare celei activate în cazul unei amenințări primare (prin acest lucru înțelegându-se, în general ,o amenințare care îți pune viața în pericol). De ce se întâmplă asta? Păi explicația ar putea fi aceea că, la începuturile omenirii, apartenența la un trib însemna securitatea individului, în vreme ce expulzarea acestuia din acea restrânsă comunitate echivala, adesea, cu o moarte sigură.

Atunci când suntem pe cale de a rămâne fără partener, ceea ce simțim se poate traduce mai degrabă cu un imens sentiment de teamă, acesta fiind cel care ne domină ființa. Mai mult decât atât, același sentiment de teamă poate explica și de ce creierul nostru nu face niciun efort pentru a pune capăt poveștii de iubire devenită imposibilă, luptând cu propriile lui arme pentru păstrarea acelei relații, în detrimentul altora din viitor. Faptul că suntem tentați, în perioada despărțirii, să aruncăm în capul partenerului tot felul de răutăți, acuzații, insulte nu este decât confirmarea faptului că avem un creier care nu este deloc pregătit să pună punct și să o ia de la capăt.

Hm…și când te gândești că adesea inima este acuzată că este irațională, emoțională, pasională, creierul fiind stăpânul absolut peste domeniul inteligenței și rațiunii… Să fie vorba de același creier care se agață de o relație nefuncțională de teama singurătății? Uau! Greu de crezut. Și totuși, cert este faptul că cercetările neurologice sunt departe de a fi aflat tot despre computerul nostru cerebral.

Nu știu care sentiment a fost mai puternic în cazul Burt Pugach – Linda Riss, dragostea sau ura, ceea ce știu sigur este că fiecare dintre noi cunoaște asemenea întorsături emoționale fie din experiența personală, fie din a altora. Emoțiile reprezintă o parte importantă a existenței noastre. Adesea, acestea sunt motorul care ne face să avem aripi și să ne împlinim visurile. Alteori, tot ele ne fac cel mai mare rău. Dar este greu de imaginat o lume fără emoții. Știu legătura anatomică dintre creierul uman și inimă. Pentru mine, e ca o a doua coloană vertebrală, iar uneori îmi imaginez că am un creier emoțional și o inimă rațională. Și mai cred că putem avea o viață mai bună dacă înțelegem mai bine sursa emoțiilor noastre și felul în care ne comportăm. Uneori, complet irațional.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Răzbunarea Evelor

Cum să te măriți cu gândul la divorț?

M-am schimbat, ați înțeles?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,048 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro