Am fost educată într-un mod corect: cinste, onoare, corectitudine, modestie. Însă evoluţia societăţii moderne a clătinat teribil aceste puncte de bază ale unui caracter. Iar dacă de primele trei nu mă dezic şi continui să le consider, indiferent de greşelile pe care le-am făcut şi de compromisurile la care am consimţit, a fi criterii de bază ale unui caracter.
Însă cu modestia am o mare problemă. Şi o consider mai degrabă un defect decât o virtute, căci modestia e prima care îndeamnă la compromis, iar compromisurile sunt piedici majore în atingerea fericirii sau măcar a mulţumirii, atât pe plan personal cât şi pe plan profesional.
O să mă întrebaţi ce mă recomandă să vorbesc despre asta. ”Cucoană, ai două căZnicii ratate, câteva relaţii dezastruoase. Nu crezi că e ipocrit să vorbeşti despre relaţia dintre compromisuri şi fericire?”
Da, e adevărat ce mi se poate reproşa. Însă acelora le-aş spune că fix compromisurile făcute ca să fie bine au generat dezastrele personale. Am fost învăţată să nu ţin cu dinţii de dreptatea mea, mai ales dacă ţinând cu dinţii îi rănesc pe cei dragi. Am fost învăţată să las de la mine în beneficiul comun. Ce însă nu am fost învăţată, a fost să analizez cât de mult las eu şi cât de mult lasă ”celălalt”. Cât de mult ţine el cu dinţii la dreptatea lui când acea dreptate mă face pe mine să sufăr.
Privind retroactiv, pot spune că de lăsat am lăsat eu şi că majoritatea compromisurilor făcute m-au făcut perdantă.
Şi, ce iar nu am fost învăţată, e că acumularea de pierderi, fără să primesc nimic compensatoriu, e de natură să genereze nişte frustrări uriaşe, care la mine au luat forma unor butoaie cu pulbere.
Faptul că am lăsat de la mine pentru acea noţiune ideală de ”bine superior” şi ”bine colectiv”, da, am onestitatea să recunosc că m-a transformat treptat într-o persoană frustrată. Iar când frustrarea a depăşit limita mea de toleranţă care, recunosc, nu e nici aia prea ridicată, n-am stofă de sfântă caZnică, a amorsat nişte preafrumoase explozii care au distrus relaţiile, dar care mi-au curăţat zen-ul personal.
Şi da, abia acum, la 40 de ani recunosc că nu mai am de gând să mă mulţumesc cu puţin. Am stabilit ceea ce vreau şi refuz la primire orice eşuează să îndeplinească acele criterii.
Da, sunt perfect conştientă că cer mult pentru o persoană de 40 de ani (celor care mă văd cu un picior în groapă şi care îmi recomandă călduros să fac programare pentru popă şi rate pentru copârşeu le contra recomand să verifice ce a spus Jung despre vârsta de 40 de ani!). Şi că nu mai există Feţi Frumoşi. Nici eu nu sunt Ileana Cosânzeana, nu-mi fac iluzii. Dar prefer să îmi asum ceea ce vreau şi să refuz să primesc mai puţin, admiţând astfel că nu merit să primesc ceea ce îmi doresc sau că sunt marfă deteriorată. Nu, nu e nevoie să îmi profeţiţi că mă va aştepta o bătrâneţe solitară.
O să cred mereu că solitudinea e o soartă mai bună decât o relaţie otrăvită, bazată pe minciuni şi pe frică.
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
