Continuarea de aici.
O legendă medievală europeană considera lămîia suficient de astringentă pentru a reface virginitatea feminină. Nu se precizează modul de utilizare… Pentru Hildegard von Bingen, lămîiul, în ansamblu, este o imagine a castității, de unde, probabil, prezența florilor de lămîi în buchetele mireselor. Mai serios:
Lămîia are pH acid datorat, în principal, acizilor citric și ascorbic (vitamina C). Odată trecuți prin tubul digestiv, acești acizi sînt neutralizați și absorbiți sub o formă care mai degrabă participă la alcalinizarea mediului intern și a urinei. De aici, paradoxul mult vehiculat care anunță că lămîia, acidă, ne alcalinizează. Trebuie nuanțat. Putem, însă, spune că, în limitele fiziologice, lămîia are tendința de a deplasa cursorul către alcalin.
Care parte din lămîie?
Toată, dar, și aici, există diferențieri.
Sucul este, de departe, cel mai consumat; el rezultă din presarea părții centrale a fructului, edocarpul. În plus față de acizii menționați, conține peste 90% apa, puține glucide, deloc lipide sau proteine. Cînd spunem lămîie, gîndim imediat vitamina C.
Mai puțin cunoscut este aportul în acid folic (vitamina B9); o sută de grame de suc (adevărat) aduc 15% din necesarul zilnic. Mineralele alcătuiesc o listă impresionantă: calciu, fier, cupru, magneziu, mangan, clor, iod, fosfor, potasiu, sodiu, seleniu, zinc… Unele accentuează potențialul alcalinizant (calciul, magneziul, sodiul); altele (seleniul, cuprul, zincul) participă la efectul antioxidant și favorizează mecanismele de detoxifiere prezente, în mod natural, în organism. Dar nu sucul le aduce în cea mai mare cantitate, ci…
…coaja – mai precis, partea ei galbenă, exocarpul. Mai mult potasiu, mai mult magneziu și de douăzeci de ori mai mult calciu. Chiar și vitamina C este de trei ori mai abundentă în coajă decît în suc. Dar cine poate mînca o sută de grame de coajă de lămîie?
Coaja prezintă numeroase mici vezicule care conțin uleiul esențial, parfumat și iritant, prin prezența terpenilor, hidrocarburi aromatice similare celor din seva de brad. Pișcă ochii, dar se spune că-i face frumoși. Abû Mûsâ Al-Ash’arî afirma ca Profetul Mahomed compara credinciosul care citește Coranul, cu lămîia: gust agreabil și parfum suav. Credinciosul care nu citește Cartea e doar curmală, dulce, dar inodoră. Parfumurile ce conțin esență de lamîie sînt considerate dinamizante, deseori unisex, de exemplu apa de colonie. Vom lăsa, în cele ce urmează, credința și frumusețea, acordînd prioritate beneficiilor medicale.
©Urs Fischer
Beneficii medicale
Efectul antioxidant al lămîiei este dat de ansamblul de vitamine, minerale, terpeni și flavonoizi prezent în suc, coajă și sîmburi. Vitamina C are capacitatea de a fixa, în mod eficace, radicalii liberi produși inevitabil de metabolismul nostru, dar și de reacțiile de neutralizare si detoxificare a numeroase substanțe venite din exterior (exogene). Prezența concomitentă de calciu și limonoizi (o familie de terpeni) accentuează efectul și ameliorează toleranța gastrică. Avicena recomanda chiar lămîia pentru facilitarea digestiei și calmarea vărsăturilor. Și vitaminele din grupul B au, toate, proprietăți antioxidante; la fel, zincul, cuprul și seleniul. Dacă acceptăm faptul că excesul de radicali liberi crește stresul oxidativ, favorizează inflamația cronică și, uneori, apariția cancerului, lămîia este aproape fructul ideal.
Celebritatea lămîii ca aliment detox vine, în mare parte, din farmacopeea chineză. Ea acționează cu precădere asupra meridianelor Ficat, Stomac și Plămîn. Ficatul este centrul funcției de prelucrare și neutralizare a toxinelor endogene și exogene. Stomacul și plămînii reprezintă porți de intrare pentru orice agent/substanță, provenind din exterior. Lămîia „chinezească” (Ning Meng) armonizează stomacul și ficatul, favorizează producerea de lichide organice (funcție diuretică recunoscută de occidentali), calmează tusea, răcorește sîngele și combate căldura care, la chinezi ca și la ceilalți, este unul dintre semnele inflamației. Ea ajută la înlăturarea toxinelor și la purificarea organismului.
Așadar, lămîia per ansamblu favorizează detoxifierea. Studiile occidentale, în cautare de biochimie palpabilă, s-au concentrat asupra flavonoidelor (suc, coajă, sîmburi). Ele inhibă producția de molecule pro-inflamatoare derivate din acidul arahidonic (prostaglandinele și unii tromboxani). Terpenii limonoizi au, în plus, capacitatea de a spori producția de enzime, așa-zise de faza a doua a detoxificării hepatice[1] – cele care permit transformarea unor molecule insolubile, greu de metabolizat și eliminat, în molecule hidrosolubile, mai lesne procesate.
Aici, surprinzător este aspectul de „răcorire a sîngelui” care pare direct legat de proprietatea limonoizilor de a scădea riscul cardio-vascular. Principalul punct de plecare în bolile cardiovasculare este ateroscleroza – depunerea de cristale de colesterol în pereții arterelor, urmată de micro-coagulare și inflamație. Nu vorbim de orice colesterol, ci doar de cel transportat de lipoproteinele LDL, reputate ca fiind „rele”. Limonoizii reduc semnificativ producția hepatică a acestui tip de lipoproteine (inhibă producția de apoproteina B100[2]). Deci, mai puțin colesterol LDL, mai puțină coagulare locală (tromboxanA2), mai puțină inflamație (prostaglandine). Și astfel, lămîia protejează inima și arterele.
Majoritatea flavonoidelor (naringina, hesperidina) traversează bariera dintre sînge și creier, pe acesta din urmă scutindu-l de stresul oxidativ, inflamații și acțiunea multor neurotoxine.
Poate ați remarcat absența din discuție a acelei părți intermediare, albe, a fructului de lămîie, mezocarpul. În el, ca și în endocarp (miez), găsim cantități mari de mucilagii și pectină, aliați ai „curățeniei” intestinale. Ei favorizează echilibrul microbiomului, ameliorează digestia și limitează sursele de inflamație cronică.
Sîmburii de lămîie (zdrobiți) sînt utili în combaterea viermilor intestinali, atît la adulți, cît și la copii. Toxicitatea lor este extrem de limitată, se poate manifesta numai după ingestia unor cantități de peste zece sîmburi odată; doza recomandată ca vermifug este de trei. Toxicitatea rezultă din metabolizarea amigdalinei în cianuri, ceea ce nu se petrece decît la mamifere și constituie, la origine, un mecanism de protecție a sîmburilor împotriva „prădătorilor”. Funcția sîmburilor de lămîie nu este să ne protejeze pe noi de viermi intestinali sau de boli cardio-vasculare, ci să dea viață unui nou lămîi.
În pofida atîtor virtuți, lămîia beneficiază de o singură manifestare publică dedicată: „La fête du citron”[3], care are loc anual la Menton, în sudul Franței, la sfîrșitul iernii – perioada de cules a lămîilor. Și asta doar începînd din 1934.
Vă salut și vă îndemn să aveți grijă trup și suflet de voi.
Pe săptămîna viitoare,
dr. Carip, practică liberală în dietetică, osteopatie, acupunctură și auriculoterapie
[1] https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC2954937/
[2] Kurowska EM, Banh C, et al. Regulation of apo B production in HepG2 cells by citrus limonoids. In: Berhow MA, Hasegawa S, Manners GD, editors. Citrus Limonoids Functional Chemicals in Agriculture and Foods. American Chemical Society ed. Washington, DC: 2000. p. 175-84
[3] https://www.fete-du-citron.com/
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
