Piața muncii este de multe ori un teatru tragi-comic. Mă refer, desigur, la scena accesării joburilor, capitolul interviuri. Nu, nu mă refer la stația de metrou…
Am adunat atâtea experiențe, atât din implicarea (sau explicarea) personală, cât și a celor din jur. Am întâlnit la interviuri oameni și oameni.
Oameni grăbiți, care vorbeau în paralel cu mine și cu hands-free-ul din ureche.
Oameni calzi, care, chiar dacă nu te mai chemau a doua oară la interviu, parcă îți luau cu mâna orice emoție. Îți transformau emoția în relaxare.
Am emoții la interviuri. La toate. Nu am cum să mă destind și să scap de sindromul palmelor transpirate.
Am și pierdut un job, la o firmă de IT, din cauza emoțiilor de la interviu. „Ai fost prea serioasă, noi avem nevoie de oameni funny, oameni relaxați, prietenoși și cu zâmbetul pe buze!” – mi-au zis pe mail. Îmi venea să urlu… „SUNT OMUL PE CARE-L CĂUTAȚI!! Dar m-a învățat mama să fiu serioasă la interviuri! Măcar la interviuri!” Aceștia sunt oamenii care-ți transformă emoția în neputință.
De la primul job, am ales să fiu sinceră. Să nu mint. Pentru că oamenii se prind. Că eu am fost mințită, asta e partea a doua. Asta sunt. Asta fac, asta plănuiesc să fac… așa cum mi-am găsit sufletul pereche, așa îmi voi (re)găsi și jobul de vis. Există! Vă spun eu că există! Am avut eu unul. Cu oameni frumoși, de la șefă, pân’ la tanti care făcea curat.
Am întâlnit oameni superiori. Superiori degeaba, țin să adaug. Acel tip de individ care te face să te simți mic și nimic. Acel tip de individ care consideră că experiența ta e vax albina și oamenii cu care ai creat relații și la care ții (oameni din presă, organizatori de spectacole, agenții de media, publicitate etc) sunt (stai, cum a zis?) „Niște PUȚOI!”. Acel individ care-ți transformă emoția în frustrare.
Am întâlnit oameni funny. Plini de viață. Oamenii Nurofen. Care-ți luau emoția cu mâna. Care-ți spuneau că experiența ta e foarte frumoasă și ai o abilitate extraordinară de a atrage oamenii, ca un magnet. Că le place cum te joci cu vorbele, că scrii bine și asta e o calitate, într-o lume fără de cratimă. Acei oameni care-ți transformă emoția în putere și te fac să dai din tine tot. Ajungi să pleci de la interviu și să îți dai seama că nu știi când au trecut două ore. Apoi te trezești din vrajă și te întrebi dacă fac așa cu toți candidații. Parcă nu te mai simți așa deosebit.
Mai sunt Oamenii robot. „Bună ziua, sunt___, de la compania ____. Am selectat CV-ul dumneavoastră de pe ____, dar vrem să vă dăm un test de___, dacă-l treceți, vă sunăm să programăm un interviu!”
Ok. Aici n-ai emoții. Sentimentele tale sunt tot ale unui robot…
Mai sunt acei oameni care nu știu ce vor de la un candidat. Aceia îți transformă emoția în furie. Furie că ai pierdut timpul, ca să ajungi până la ei (de obicei, le găsești companiile pe străduțe alambicate, fără mijloc de transport în comun). Sunt acei oameni care te-ar vrea ca și Marketing Specialist, dar să știi… un pic din toate. Un pic de editare, „umpic” de Html, un „bazicuț” de web developing, niște content, engleză „vorbibilă” bine, niște PR, niște Digital, un picuț de SEOuț, niște social media și ceva disponibilitate la program flexibil. Program flexibil peste program, adică. Când le spui doleanțele financiare îți spun că postul e de junior(!) și mai mult de 2000 de lei nu oferă neam!
Oamenii-Speranță. Aceia care-ți promit la interviu, dar li se șterge memoria după. Oameni cu două fețe. Cei care rănesc prin nepăsare și care, într-un final, ajung să te facă să te simți tot mic. Oameni cărora le dedici tot timpul, stai peste program, îți vinzi un rinichi și uiți să mănânci, ca totul să fie ok și… e ca și cum nu ai fi făcut nimic. Nu îți reproșează. Dar nici nu sesizează.
În perioada aceasta îmi caut job. Și deși toate joburile pe care le-am avut înainte m-au îmbogățit profesional, mi-au stimulat spiritul creativ și m-au ajutat să întâlnesc oameni minunați, numai unul mi-a oferit împlinirea sufletească. Și acela este etalonul meu.
Cred că jobul pe care-l avem trebuie să ne ofere satisfacții sufletești. Da, și cele bănești contează. Dar mă gândesc că ne petrecem zilnic peste nouă ore la locul de muncă. Mai mult decât cu familia. Deci, ce este mai important, oare? Să plângem în fiecare zi și să râdem în ziua de salariu? Sau să râdem în fiecare zi și să plângem în ziua de salariu?
Există și excepțiile:
– Cei care plâng în fiecare zi, INCLUSIV în ziua de salariu – Băi, săracii!
– Cei care râd în fiecare zi, INCLUSIV în ziua de salariu – …nu există așa ceva. 🙂
Guest post by Mădălina Trifu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
“Femeile pot simula orgasmul. Bărbații pot simula o întreagă relație”
Fiu, soț sau prizonier? Despre bărbatul adult captiv în simbioza maternă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
