De mult timp nu am mai ieșit în trafic dimineața. Am făcut-o azi, din nevoie. Am rămas mut…
Am revăzut zecile de oameni mutilați de ură, încordați din nimic, claxonând cu ambele mâini, strâmbându-se unii la alții și nefiind în stare de judecată coerentă pur și simplu din cauza dorinței de preșcolar – „primu’!”, „prima!”. Încerc să-mi dau seama de unde atâta ură, de unde atâta încordare în ceva fără miză, de unde atâta dorință de „punere la punct” – „ce bă, ești șmecher? Na, că nu te las să te bagi, mă p_ș pe bmw-u’ tău”… Evident că aici e o frustrare, o demonstrație, o dorința a lui de a arăta ceva, nu mai are nicio legătură cu traficul. Chestiunea e că, de multe ori, lucrurile astea vin și de la „ăla cu bmw-u’”. Probabil și el are de demonstrat ceva.
Cred că suntem un popor care trăim prin demonstrații. „Băi, tu știi cine sunt io?” – de câte ori n-am auzit asta… Într-un dialog direct, chestia asta poate sau nu poate fi existentă dar, cel puțin, sigur poate fi auzită. Din păcate, sau din fericire, dintr-o mașină în alta, e greu să te auzi. Am văzut azi dimineață tot felul de oameni care (presupun) urlau la mine niște chestii pe care nu le-am înțeles. La un moment dat, unul a fost mai deștept, a lăsat geamu-n jos, și-a dat seama că nu o să-l aud. Și m-a înjurat cu sonor. Și s-a făcut că se dă jos la mine și mă ia la bătaie. Probabil tot din demonstrație.
Am văzut oameni pe care traficul îi schimbă total. Am văzut o femeie transformată în Smeagol (ăla din Stăpânul Inelelor, cu my precious) din cauză că i-am tăiat calea. Nu am vrut, am ocolit o groapă, i-am cerut și scuze. A venit la mine la geam la următorul semafor și a urlat schimonosită de ură „băi, boule, vrei să fac accident, f*tu-ți morții mă-tii?”. I-am răspuns că nu, dar nu m-am putut abține să nu râd, chiar semăna cu Smeagol. Și la voce semăna. Mă întreb cam ce trăiește omul care stă cu așa ceva în casă. Mă întreb cum e să stai cu așa ceva. Mă întreb dacă oamenii care se poartă așa sunt fericiți. Cu ei, cu viața lor, cu mașina pe care o au, cu nevasta pe care o au, cu casa pe care o au, cu tot ce au în viața lor. Eu cred că nu. Și, probabil, de aici și urletele.
Citiţi şi
Când uitarea nu e renunțare, ci risipă de timp
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
