Legat de MeToo (special fără #), nu voi spune ce am păţit. Aţi citi trei poveşti greţoase cu acelaşi personaj principal, la vârste diferite. Dar voi spune ce a urmat: eu nu m-am vindecat şi nu m-aş vindeca prin descărcarea emoţională publică. Dacă cei care ar fi trebuit să mă ajute la momentul acela nu au făcut-o, m-a ajutat timpul şi m-am mai ajutat şi eu.
Prima dată, mama nu m-a crezut. Până noaptea când am început să urlu în somn şi să strig să-l ia de pe mine. Şi am strigat la fel şi a două noapte, şi a treia şi vreo săptămâna, când s-au temut că înnebunesc şi m-au mai întrebat o dată cum a fost. Şi, pentru că nu au ştiut cum şi ce să îmi vorbească, m-au dus la preot – nu există ideea de consiliere psihologică. Nu a prea ţinut, aşa că am continuat să urlu în somn încă vreo trei nopţi. Şi m-au dus la o tătăroaică bătrână din cartier care mi-a stins cositor şi m-a pocnit în cap cu matură plină de praf pe care o ţinea după uşa. Când am ajuns în faţă blocului, ĂLA era la poartă casei lui. Se arată prima dată după întâmplare. Şi pentru că maică-mea era obosită şi furioasă că nu îmi dă de cap, s-a dus şi a urlat la el. I-a zis şi tată vreo câteva, pe vocea a doua, că aşa a fost la noi mereu. Şi atunci mi-am spus: ”Deci m-au crezut”. Din noaptea aia nu am mai urlat în somn.
A două oară… nu a avut urmări decât la mine în cap.
De la a treia sunt 10 ani acum. Am înţeles atunci că, dacă tu nu poţi ieşi dintr-o situaţie nasoală, nu există nimeni care să te scoată. Asta m-a învăţat bunicuţa care, cu nepoţelul de mâna, în plină zi, în plină stradă, se uita interzisă, ulterior scârbită şi nu a spus nimic. De fapt, tocmai privirea ei m-a alertat şi m-a ferit de ceva mai rău. Şi nu am să uit cum un bărbat m-a îndemnat atunci să mă duc eu după ĂLA care ”a luat-o printre blocuri” şi să-i dau una. ”Să se ducă mă-ta!”. Atât am putut să spun. Şi m-am întors acasă şi am urlat.
De ce am scris totuşi, asta aici? Pentru că simt că povestea se stinge fără urmări. Simt că, la fel ca toate revoltele din social media, este doar o intenţie bună fără un rezultat palpabil. Am scris asta pentru că nu poveştile noastre puse în online vor schimba ceva. Ci noi putem schimba ceva când vom renunţa la a mai fi inerţi, sau laşi, sau surzi, sau orbi în stradă. Când ne vom gândi că femeia sau bărbatul lovit(ă), înjurat(ă), scuipat(ă), umilit(ă) poate fi cineva drag. Când vom înţelege nu că un handjob (n.r., masturbare) făcut în public este marea nenorocire, ci urmările pe care acest tip de agresiune sau orice alt tip le lasă în inima şi psihicul cuiva.
Și tu poți scrie pe Catchy! ?
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ea ar fi trebuit să vadă, să știe, să mă vadă
System Crasher – Copilul problemă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.