Obişnuită să nu mai cobor din şaua calului meu înaripat, ideea de a lua trenul mi s-a părut o aventură ieşită din comun. Recunosc că lipsa alternativei m-a constrâns să o fac, dar de la o vreme încoace, am descoperit că necunoscutul îmi oferă întotdeauna surprize. Deci, să fie!
Am strâmbat puţin din nas constatând că locul meu este deja ocupat, dar ocupantul era o doamnă ce dorea să rămână alături de prietena ei, regăsită după mulţi ani, aşa că m-am aşezat pe locul ei, în faţă. După pornirea trenului, am început să privesc pe fereastră cu candoarea copilului ce călătoreşte pentru prima dată. Șoaptele doamnelor îmi ajungeau din când în când la urechi, amestecate cu zgomotele trenului, dar peisajul m-a absorbit întru totul o bună parte din drum.
– …mi-am bătut joc de el în toate felurile cu putinţă şi tot eu îi ceream să fie acolo, fidel la post…
Cuvintele acestea, rostite cu voce aproape înaltă sau, în orice caz cu revoltă, m-au făcut să ciulesc urechile. Nu voiam să ascult conversaţia, dar nu m-am putut împiedica. Mi se părea atât de ciudată afirmaţia, încât am întors capul să le privesc. Aveau în jur de 50 de ani, erau îmbrăcate cu gust, iar gesturile trădau o educaţie aleasă. Am fost cu atât mai surprinsă. Doamna care vorbise îşi plecase capul, apoi l-a ridicat din nou şi, cu o voce mai scăzută, care mie îmi îngreuna ascultarea, îşi continuă povestea.
– Nu îmi amintesc exact când am început să mă port astfel… De câţi ani ne cunoaştem noi?
– Să tot fie vreo 30 de ani… a răspuns prietena ei. Dar pe atunci nu eram foarte apropiate.
– Cred că de atunci… Da, eram la facultate. Stăteam într-un apartament închiriat. Scăpasem de orice supraveghere şi mi se părea că îmi pot trăi viaţa cum vreau. Nu ştiam cât de nepregătită sunt. A fost suficient un eşec în dragoste pentru a intra într-o nebuloasă din care nu am mai ştiut să ies.
– Îmi amintesc vag…
– Cred că am vrut să mă răzbun. Nu neapărat conştient şi calculat. Dar cineva trebuia să plătească pentru nefericirea mea. Și de atât am fost în stare la momentul acela. Am început prin a-l înfometa… Îl pedepseam lăsându-l pur şi simplu să moară de foame. Oricât ar fi protestat, îi refuzam orice…
– Dar nu şi-a dat nimeni seama?!
– Nu imediat. Toată lumea mă ştia de fată cuminte, nimeni nu s-ar fi gândit. Mâncarea trimisă de părinţi o împărţeam prietenilor. Nu avea dreptul să se atingă de nimic. Nu avea niciun drept… Doar acela de a ţine pasul cu mine şi de a face tot ce îi ordonam eu.
– Și totuşi, lucrurile acestea nu trec neobservate…
– O perioadă nu şi-a dat nimeni seama, dar e adevărat că, la un moment dat, prietenii au început să observe. Și sub greutatea privirii lor, am schimbat macazul. Am început să îl ghiftuiesc. În asemenea hal şi după o perioadă atât de îndelungată de lipsuri, încât a început să ia proporţii. Și iar am schimbat macazul. Am început să îi dau laxative…
Ascultam cu ochii cât cepele printre rândurile cărţii deschise pentru a nu fi deconspirată. Vocea devenise foarte joasă şi capul începuse să mă doară de atâta concentrare.
– Apoi au urmat orele interminabile la serviciu, nopţile nedormite, ambiţia mea de a demonstra universului cine sunt eu, iar el nu avea dreptul să crâcnească. Executa totul, lamentându-se doar din când în când, în felul lui… Dar nu îl ascultam. Nu voiam să ştiu. Am continuat. Și a fost mai rău… L-am pus să accepte lucruri… inacceptabile…
– Inacceptabile…?
– Ce să-ţi spun? Crezi că de fiecare dată când l-am obligat să facă dragoste, a vrut? Și până la urmă, să fim oneste: ţie nu ţi s-a întâmplat niciodată să o faci doar pentru că… trebuie?!
Le-am privit cu stupoare şi le-am văzut îmbujorate şi încurcate. Prietena nu a negat.
– Vezi? Cine spune că nu a trecut niciodată prin asta, minte! a continuat aceeaşi doamnă.
Trenul se apropia cu viteză de destinaţia mea, iar eu eram ca în transă. Am început să îmi pregătesc încet bagajele, profitând de fiecare mişcare pentru a-mi pleca urechea la spusele lor.
– Am fost un temnicer acerb. Crudă, surdă la orice rugă. Înaintam orbită, suduindu-l când nu mai făcea faţă. Schingiuindu-l şi mai dur când lucrurile nu ieşeau aşa cum voiam eu. Fără să înţeleg. Până am clacat. Complet. Abia atunci mi-am dat seama… Mi-am dat seama că nu îl iubisem niciodată. Că îl urâsem. Că inconştient mă răzbunam pe el. Îl trăisem ca pe o povară, nu ca pe un dar…
Trenul se oprise deja în staţie. Mi-am luat valiza şi, părăsindu-mi locul cu părere de rău, am auzit:
– Dar oare nu toate facem asta?
– Într-un fel sau altul, cred că toate ne vindem trupul…
Îl vindem… Îl trădăm… Ce idee… Am coborât din tren ferm convinsă că eu aş fi răspuns NU întrebării finale. Apoi un gând îndrăzneţ m-a anunţat că majoritatea femeilor pe care le cunosc au trecut într-un fel sau altul prin toate cele auzite. Între diete, sală, poate chiar şi partide de amor nedorite, majoritatea au experimentat această luptă cu corpul lor. L-au trădat…
Și dintr-odată mi s-a părut absurd prin adevărul său! Un singur corp avem în viaţa aceasta şi totuşi nu ştim să îl ascultăm, să îl înţelegem, să îl acceptăm! Ne ascundem, ne prefacem că nu există sau îl schingiuim. O maşinărie atât de sofisticată, un barometru atât de precis al stărilor noastre (sufleteşti) pe care îl supunem traumelor legate de canoanele frumuseţii, căruia îi impunem ritmuri infernale… Pentru ca apoi să ne mirăm că cedează. Atunci am realizat cât de puţine femei (şi bărbaţi?) îşi iubesc corpul, cât de puţine femei (şi bărbaţi?) se iubesc aşa cum sunt. Pentru ceea ce sunt, dincolo de carcasă. Iar corpul ca atare (problema estetică) nu e decât vârful icebergului. Partea scufundată rezonează mai repede cu frica: frica de a nu fi iubite/iţi doar pentru ceea ce sunt. Gânduri tulburi şi ideea că pretindem de la alţii ceea ce, de multe ori, nu suntem în stare să facem noi înşine…
Călătoria mea se sfârşise, necunoscutul îşi ţinuse promisiunea, surpriza o avusesem. Dar nu neapărat aşa cum am crezut la început, ci sub forma unei noi întrebări: tu te iubeşti pe tine?
Pe Victoria o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Fără femei libere, lumea toată e în lanțuri
Latura întunecată a bărbaților „de treabă”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.