Marișca avea 16 ani când s-a întâmplat povestea asta aproape ireală pe care am s-o depăn acum, dacă aveți răbdare un pic. O țin în mine de ani de zile. A vrut să iasă mereu, dar n-am lăsat-o. Poate pentru că nu era gata încă?
Era unguroaică pe jumătate. Tatăl, român, lucra într-o mină de cărbuni, iar mamă-sa, născută la Budapesta, avea grijă de gospodărie. Trăia într-un sătuc uitat din Bihor, la începutul secolului XX. Era una dintre cele mai frumoase fete de măritat din zonă, se tăiau flăcăii și-și rupeau dinții-n pumni la fiecare horă din cauza ei.
Babele rele, acre-n gură și pizmoase ca dracu’, ziceau că face farmece de dragoste, că rade cu brișca ochii sfinților pictați în biserică, îi pune în apă neîncepută și-i bea, ca să fie iubită și dorită mereu de bărbați.
Dar cine să le creadă pe cotoroanțe?
Când apărea Marișca pe uliță, în ia subțirică și cu fodorei la mâneci, Ghiuri simțea că i se taie picioarele, mai sus de cizme. Nu mai avea aer. Ar fi luat-o de păr și-ar fi băgat-o la pieptul lui, între inimă și cămeșă, acolo unde e cald și miroase a bărbat îndrăgostit. O lua de mână și-o trăgea spre el, să-i simtă parfumul de fată mare speriată.
-Tu, Marișcă, un’e meri?
-Da’ ce-ți trebă?, râdea ea cu toții dinții și-l întărâta.
Fetișcana avea obrazul alb, ochi albaștri și pistrui fini, de ziceai că Dumnezeu s-a jucat deasupra și i-a scăpat nițică scorțișoară pe față. Părul și-l purta împletit într-o coadă groasă gen Rapunzel, lungă și roșcată, pe care și-o înfășura în jurul frunții de vreo două ori.
Nu știa carte, dar când doinea, plângeau și mierlele pe cracă, așa de sfâșâietor era glasul ei.
Nici Marișca nu-l sărea cu privirea, îi era drag Ghiuri, s-ar fi legat de el pentru totdeauna, dar ai ei plănuiau s-o dea după fiul unui grof, plin de bani și de moșii.
Văzând că flăcăii din sat îi dădeau târcoale ca motanii, părinții au vorbit cu groful și au stabilit data nunții. Gata! Dar până atunci au încuiat-o în casă.
-Tu, fată, tu, n-ai voie să mai ieși pân’ la cununie, înțelesu-m-ai?, i-a zis tată-său dând cu pumnu-n masă de s-au zgâlțâit și icoanele pe pereți.
Marișca a plâns mult. A jurat că ea cu fiul grofului n-o să aibă zile. Mai bine moartă!
Ai ei se pregăteau de nuntă, făceau calcule, planuri, scheme, beau palincă, chiuiau, săreau într-un picior și se bucurau că scapă de sărăcie.
Când Ghiuri a auzit că fătuca pe care-o iubește era promisă altuia, a crezut că se prăbușește lumea toată peste el. S-a dus la crâșmă și a băut crâncen. Până s-a prăbușit el peste lume.
A venit și ziua grea a cununiei. Tot satul înnebunise și înflorise de ii, cămeși, fuste colorate, pălării cu flori și zgărdane. Oamenii erau veseli și, mulți dintre ei, beți mangă, de bucurie.
Lăutarii înțepeniseră cu mâinile pe zongore, de atâta cântat, nuntașii se gătiseră prună, mireasa aștepta, albă ca varul, clipa cea mare. Ginerică, roșu-n obraji de mândrie că ia o asemenea frumusețe, ciocnea al paișpelea păhărel de turț cu tata-socru și abia se mai ținea pe picioare. Nănașa chirăia la intervale cam dese și cântărea darurile primite. Cu o mână ținea cocoșul unguresc din ogradă, și cu alta pipăia pernele brodate, puse de soacra mică la vedere, să vadă satul cât de harnică e fata ei.
Pe Marișca n-o vedea nimeni. Biata de ea. Plângea încet. Îl simțea pe Ghiuri prin apropiere, dar n-avea curajul să ridice ochii din pământ.
Au plecat cu toții la biserică, popa le-a pus pirostriile, apoi s-au întors acasă. Au mâncat, au băut, s-au caftit puțin, așa cum le stă bine unor nuntași cumsecade, apoi s-au împăcat plângând și țucându-se, ca muierile, pe mustăți. Seara, în tot vacarmul acela, când ginerele dormita cu botul în strachina de sarmale, a apărut Ghiuri călare. Calul a bătut din copite, nărăvaș, și s-a învârtit de trei ori.
-Marișcă, vii ori ba?, a strigat el către mireasa atentă.
Până să realizeze invitații ce se întâmplă, fata era sus, lângă Ghiuri.
Ca gândul s-au dus, de parcă nici n-ar fi fost acolo. Doar locul unde a stat Marișca mai devreme era cald încă. Ginerică, între somn și realitate, l-a pipăit ușor cu palma umedă, apoi a căzut la loc între sarmalele sleite.
-Tulai, o furat mireasa!, a țipat nașa și a dus mâna la inimă.
Groful, împreună cu tatăl și fratele miresei (ginerică era lemn și n-a putut fi mișcat din loc!) și-au luat puștile, caii și au pornit-o după fugari. I-au ajuns din urmă. S-au înjurat, s-au lovit, au tras cu armele în aer, că erau prea beți ca să se mai și împuște.
Pe Marișca a ras-o-n cap tată-său, drept pedeapsă. Frumosul ei păr lung zăcea împrăștiat pe câmp, îl lua vântul și-l ducea departe…
Pe Ghiuri l-au târât la postul de jandarmi, unde l-au ținut închis o lună.
Când a văzut-o cheală, ginerică n-a mai vrut să audă de proaspăta lui nevastă și a cerut desfacerea căsătoriei.
Marișca l-a așteptat fericită pe Ghiuri la el acasă, pentru că părinții ei, disperați și rușinați de trăsnaia pe care o făcuse fata, au gonit-o. De atunci, nimeni n-a mai strigat-o în sat pe numele ei adevărat. O porecliseră „mireasa cheală”.
Dar nu era niciun bai. Fata și-a pus pe cap o băsmăluță albă și, când s-a întors Ghiuri, așa s-au dus la preot să se cunune. Cheală, cheală, dar frumusețea ei nu pierise.
Au trăit ani buni în sărăcie și fericire, pentru că se iubeau ca-n prima zi.
Marișca și Ghiuri au avut șapte copii, dintre care doar trei au supraviețuit. Unul dintre ei a fost bunica mea, mama lui tata. Ea mi-a spus povestea asta, pe care, cu drag, v-am zis-o și vouă.
Text apărut în revista Miresici și republicat cu acordul autoarei.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Să-ți iubești destinul, chiar și când îți pare un dezastru
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.