Într-o dimineaţă strălucitoare de mai, bătrânul ceasornicar constată că îşi rătăcise instrumentul cel mai de preţ: cel cu care închipuia rotiţele cele mai fine ale ceasurilor sale. “Poate l-am rătăcit pentru că nu i-am dat niciodată un nume”, îi îngâna tristeţea gândul, şi gândul se insinua pe şira spinării transformându-se mai întâi într-un fior, apoi coborî lângă inimă şi se cuibări în locul acela moale şi tremurător în care ne ţinem decepţiile. “Şi acum ce mă fac?” şi ecoul gândului îşi găsi din nou drum către locul din inimă. “Mai sunt oare ceasornicar fără rotiţele mele cele fine? Şi dacă nu mai sunt ceasornicar, atunci ce sunt? Am crezut mereu că menirea mea este să fac ceasuri, ceasuri mari şi solemne cu clopote de aramă care să dea glas turlelor de catedrală, ceasuri colorate închipuind personaje din basme, pentru camera copiilor care pleacă la şcoală, ceasuri mici şi răsunătoare pentru conductori de tren, ceasuri pentru salahori şi ceasuri pentru prinţi, orice fel de ceasuri, eu credeam că le stiu secretul. Şi acum, fără instrumentul meu, l-am pierdut.”
Aşa se lamenta cesornicarul, pierzându-şi identitatea şi închipuindu-se în mare impas de a-şi găsi alta, uitând cu desăvârşire că era o dimineaţă strălucitoare de mai, îmbobocită toată în miile de culori, miresme şi sunete pe care viaţa le dăruieşte dimineţilor de mai.
“Ah, ce minunat ar fi să pot face rost de altul!” continua ceasornicarul să gândească la tragedia lui. “Un instrument identic. Dar de unde? Eu nu ştiu să îl fabric. Eu sunt ceasornicar, nu fabricant de instrumente pentru ceasornicari. Iar pe acesta l-am moştenit de la tatăl meu, care îl avea de la tatăl lui, şi tot asa, încât îmi e cu neputinţă să ştiu cine l-a facut, şi dacă aflu, ce folos, omul acela e cu siguranţă mort de mult. Of, cum am putut să îl pierd?”, şi vinovăţia se adăugă tristeţii, şi locul acela din inimă se umflă puţin pentru a-i face loc. Cu durerea astfel oploşită în inimă, ceasornicarul (?) porni târşindu-şi picioarele încălţate în papuci de pâslă spre grădina din faţa casei, unde se aşeză la umbra nucului, cu capul pe braţe, eliberând din când în când un oftat pătrunzător, pe care graurul care îşi avea cuibul trei crengi mai sus ori nu îl auzea, ori îl conidera nedemn de atenţie.
“Viaţa mea s-a sfârşit,” începu ceasornicarul să îşi vorbească, astfel încât să îi fie mai clare cele prin care trecea. “Dacă nu mai pot fi ceasornicar, nu mai sunt nimic. Nu ştiu să fac altceva. Nu mai am ce le oferi semenilor mei afară de ceasurile mele. Nimeni nu mă va mai saluta pe stradă, nimeni nu mă va mai îndrăgi, poate nici nu or sa mă mai vadă de vreme ce nu mai exist.”
În vremea asta, lucrul de care urma să se îngrijoreze ceasornicarul, dacă ar fi avansat mai repede pe firul gândurilor, se întâmplă: un bărbat înalt şi slab, de o vârstă imposibil de ghicit, intră pe portiţa din capătul aleii cu pietriş ce ducea la stradă: un client, un muşteriu, în fine, un cumpărător de ceasuri.
-Hmm! îşi drese acesta glasul când văzu că ceasornicarul cufundat în gânduri nu dă semne că îi remarca prezenţa.
-Da? Ce? se dezmetici cesornicarul cu graba stangace dată de lentoarea reacţiilor când suntem surprinşi absorbiţi de o stare. “Bună ziua…” şi apoi revenindu-şi aproape de-a-ntregul “Poftiţi, intraţi, domnule…?”
-Sunt comerciant de ceasuri, veni răspunsul la întrebarea nerostită prin care ceasornicarul îi cerea să îşi decline identitatea. Abia acum gândul ceasornicarului ajunse la concluzia terifiantă: în curând nu va mai avea ceasuri de vânzare, şi atunci, ei bine atunci… va înceta să mai existe. Până când va vinde ultimul ceas o sa îi poată minţi pe ceilalți, chiar dacă nu şi pe sine, dar fără ceasuri? Gândul căzu ca o lovitură în capul pieptului, şi gâtlejul ceasornicarului, luat pe nepregătite, scoase un sunet caraghios, între tuse şi sughiţ, care îl făcu pentru o clipă să uite caracterul catastrofal al situatiei.
-Ceasuri, hm, ceasuri. Da, sigur, aţi venit exact la cine trebuie – îşi începu ceasornicarul minciuna care avea să îl ţină printre oameni până la îngrozitoarea clipă când şi ultimul ceas va fi fost vândut.
-Ce fel de ceas v-ar trebui?
-Nu îmi trebuie un ceas. Am venit să îţi cumpăr toate ceasurile.
-Tooaa…toate ceasurile??, uită ceasornicarul să îşi mai deghizeze disperarea. “Să-mi cumperi toate ceasurile?” repeta el nevenindu-i să creadă aşa ghinion şi uitând cu acest prilej şi de regulile de politeţe care spuneau că trebuie sa te adresezi clienţilor cu “dumneavoastră”.
-Am trebuinţă de ceasurile dumitale, veni blând raspunsul, lucru de mirare având în vedere că înfăţişarea celui care îl rostise nu părea astfel. “Am mare trebuinţă de toate ceasurile pe care le pot strânge în călătoriile mele. Vezi dumneata… ceasurile numără timpul, iar eu adun ceasuri. Şi dumneata le faci. Iata de ce sunt aici”.
“Nu le mai fac, fir-ar sa fie!” strigă ceasornicarul în sinea lui cu obidă. “NU MAI POT SĂ LE FAC, şi tu vii să mi le iei pe cele care mi-au ramas, pe toate! Până la ultimul ceas!”. Însă îşi ţinu cumpătul şi răspunse cuviincios:
-Da, este adevarat, fac cele mai fumoase şi mai bune ceasuri de pe aici (dar dacă aş găsi un alt ceasornicar şi… doar trebuie să aibă şi el un instrument pentru rotiţele fine… în definitiv… îmi trebuie, fără el nu sunt nimic.. aş gasi o metodă să… să…, îl strafulgeră o idee înnegurată şi îmbucurătoare în timp ce vorbea). “Da da, cele mai bune şi mai frumoase ceasuri de pe aici!” întări cu vioiciune.
-Ei bine, atunci să trecem la treabă! se lumină celalalt. Dă-mi ceasurile dumitale!
-Nu… nu doriţi mai întâi să le vedeţi? bătu ceasornicarul în retragere, pentru că ideea de mai devreme nu avea suficientă forţă ca să-i risipească ataşamentul pentru ceasurile sale, mai ales într-o astfel de situaţie nefericită. (Am să fac orice ca să pun mâna pe un instrument asemănător de la un ceasornicar, continua el să framânte ideea de mai devreme în minte. Da da, sunt dator să fac tot ce pot, pentru a putea continua să exist.)
-Nu e nevoie, nu mă interesează cum arată. Eu cumpăr ceasuri. De orice fel. Din cele care numără orele şi minutele.
-Mda.. păi… sigur, atunci să le aduc, nu? Să le aduc să le vedeţi… adică vreau să spun să vi le aduc… să le luaţi… nu aţi vrea să îmi daţi o mână de ajutor? se trezi ceasornicarul vorbind, nu tocmai coerent.
-Mulţumesc, e gata făcut! zise celălalt şi spre stupoarea ceasornicarului îi întoarse spatele pornind agale spre portiţă, pe aleea pietruită care ducea la stradă. Tot ce îmi trebuia ca să îţi strâng ceasurile era acordul dumitale, îi aruncă el peste umăr împingând portiţa albă, şi parcă alunecă spre stradă, aproape dispărând ca prin minune, prea repede ca pentru ceasornicarul care pornise zăpăcit pe urmele lui, o clipă prea târziu, să îl mai poată desluși.
Uluit de ultima întâmplare, ceasornicarul rămase o vreme în poartă, uitând să-şi mai închidă gura cu care voise să strige după straniul muşteriu. O musculiţă însetată care veni să îi aterizeze pe limbă îi atrase atenţia asupra acestui aspect. Cu o înfăţişare demnă de caricatura unei măşti tragice, ceasornicarul o porni încetişor, cu mişcări automate, înapoi spre casă, uitând că nu e cuviincios să te scarpini în cap în văzul lumii, şi că acest lucru nu prea face dovada unei isteţimi deosebite.
Când îşi mai reveni din stupoare, constată că e deprimat de-a binelea. “Şi fără instrumentul meu pentru rotiţe fine, şi fără ceasuri, şi fără banii pe care îi puteam lua pe ele.” Pentru prima oara în viaţa lui de om blând şi apatic, ceasornicarul slobozi ceea ce i se păru a fi o înjurătură odioasă, îşi smulse unul din şoşonii de pâslă din picior şi îl trânti cu năduf în tufişul din apropiere, simţind că urăşte din tot sufletul şi tufişul, şi musculiţa însetată, şi graurul neruşinat din nucul din grădină, şi albinele şi florile care îi râdeau parcă în nas cu vitalitatea lor nepăsătoare, şi toată ziua aceea, blestemata de zi strălucitoare şi înmiresmată de mai care a fost începutul căderii lui în nefiinţă.
“Gata cu ceasornicarul. Nici măcar nu ştiu cât e ora”, constată el rămas singur în grădină. “Mai întâi nu mai pot să fac ceasuri. Apoi vine EL. Şi îmi ia toate ceasurile. Nu îmi lasă nimic în schimb. Putea la fel de bine să mă omoare. Aş putea să mă omor, da, ăsta ar fi momentul. Vreau să mor. La ce bun să trăiesc dacă nu mai exist? Ori, fără ceasurile mele nu mai sunt ceasornicar, deci nu mai exist.”
La urma urmei, cesornicarul era un om paşnic şi natura lui nu îl trădă. Se resemnă constatând că nu îl lăsa inima să ucidă un alt ceasornicar pentru râvnitul instrument de făcut rotiţe fine. Şi nici nu era capabil să îl fure, n-ar fi ştiut cum. “Poate aşa a fost să fie”, îl duse resemnarea mai departe şi locul acela din inima unde se cuibăreşte durerea se relaxă puţin, eliberând o scânteie care îi ajunse ca un gust plăcut amărui sub limbă. “Poate acum e ceasul. Ceasul fără ceasuri, ceasul morţii mele. În definitiv, mi-a mai ramas aşadar un ceas, pe care nu mi-l mai poate lua nimeni. Ceasul morţii. Va trebui să mă mulţumesc cu atât, în lipsă de altceva. Şi…oho… ăsta nu-i nici de vânzare.”
“La urma urmei, un ceas e la fel de bun ca oricare altul, ştiu, doar sunt – am fost – ceasornicar. Fie şi un ceas cu o singură clipă.” Cuvântul reverbera nefamiliar în minte. “Ceasornicar” îşi repeta, simţind în continuare că ceva e în neregulă cu acel cuvânt.
-Ceasornicar! rosti cu glas tare, dar cuvântul suna mai departe străin şi gol.
-Graur, furnică, drojdie! îi veni să verifice rezonanţa cu alte cuvinte despre care ştia că sunt străine de el.
Da, nu mai încăpea îndoială. “Ceasornicar” suna acum doar în mintea lui, nu şi în inimă. Inima lui bătea egal şi nu se înfiora deloc când spunea “ceasornicar”. Se trezi deodată că îi suna la fel de absurd “Eu sunt ceasornicar” ca şi “Eu sunt graur”.
“Eu sunt graur” mai testă o dată. “Eu sunt furnică. Eu sunt ceasornicar”. Nimic. Nicio tresăltare. Niciun gust sub limbă. Nicio căldură şi nicio fremătare în capul pieptului. Uimirea aceasta nouă veni să ducă în nefiinţă uluiala neputincioasă de dinainte, şi în inimă parcă i se deschise o floare, dar el nu mai analiza senzaţia, pentru că era absorbit de strălucirea irişilor şi liliacului şi albinelor pufoase despre care dintr-odată ştia atâtea lucruri neînchipuite.
“Şi totuşi e adevărat” îşi spuse ceasornicarul, pentru prima dată în ziua aceea cu liniştea în suflet. “Azi a murit un ceasornicar.”
Peste strada mare, dincolo de portiţa vopsită în alb, cocoşii vesteau miezul zilei. Iar undeva, pe un drum nevăzut, care îşi îmbina capetele cu marginea curcubeului, un om înalt, fără vârstă, intra cu pas fluid pe poarta unei case, ca să schimbe toate ceasurile de acolo pe unul singur, cu o singură clipă.
Citiţi şi
Prăbușirea avionului Air India – patru povești, patru lecții
“Femeile pot simula orgasmul. Bărbații pot simula o întreagă relație”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
