Nu mergeți cu praștia la vânătoare!

Em Sava

1 March 2016

Sava EmEra tânără, iubită și extrem de ocupată. Avea o viață frumoasă și multe de făcut, de învățat și de muncit. Clădea alături de omul drag liniștea vieții lor frumoase și împlinite. Cărămidă cu cărămidă…

Doar că, într-o zi, a trebuit să se oprească pentru cinci minute. Trupul dădea semne de trădare. Nu l-a crezut în primul moment, pentru că nu o durea nimic. Era doar un ceva acolo, care o îngrijora. Oricum, ea nu avea timp, ci doar un suflet puternic, înșurubat într-un trup mai fragil. Că așa se întâmplă câteodată…
Ideea în sine al acelui „ceva” care creștea în corpul ei, fără să îi ceară voie, o irita. Uita în timpul zilei, dar seara, înainte de-a adormi, își amintea și-un sloi de gheață i se strecura în spatele gândurilor. Făcea, ca bunica, o cruce cu degetul peste locul respectiv și adormea, sperând ca a doua zi dimineața să dispară, tot așa cum apăruse. Din nimic.

Dar degetele îl găseau în primele secunde ale zilei, încă buimacă de somn și transpira rece, fără să știe de ce.

black-and-white-cry-eye-girl-Favim.com-661605[1]

Medicul de familie  n-a liniștit-o, cum se aștepta, ci a trimis-o de urgență la primul chirurg disponibil. Așa a început coșmarul. Medici și asistente și radiologiști și… o armată-ntreagă de oameni care păreau uniți împotriva ei, vorbind aiurea, din cărți stupide, având în comun o privire ciudată și un cuvânt: concern. Nu avea logică ce spuneau, nu avea logică pentru mintea ei de femeie tânără și sănătoasă. Și apoi, nimeni din familie nu avusese boala aceea pe care nici nu îndrăznea să o numească. Nu i se putea întâmpla ei, căci era puternică și norocoasă. Viața fusese întotdeauna de partea ei. Și cum să mori când nu te doare nimic? Era stupid.

Dar condamnarea era clară: în corpul ei își făcuse cuib „the big C”. O spunea chirurgul și hârtia plină de numere. Numere urâte care răsturnau toți așii din mâneca ei. Numere care o condamnau la moarte, care-i demonstrau precis, în calcule fără rest de luni sau zile, cât mai are de trăit. Numere care demonstrau că e wrong choice să fii tânăr și să ai boala aceasta (parcă era alegerea ei !?!). Numere care demonstrau că diagnosticul ei nu era doar rău, ci foarte rău. Iar șansa ei la viață era tot un număr. Dar cel mai mic și pricăjit dintre toate.

(În corpul tânăr „the big C” e un criminal tenace, versat, greu de învins. Tratamentul este atât de agresiv, că riști să mori încercând să învingi boala. În cel bătrân e mai agale, mai înțelept, mai ușor de ținut în lesă și de păcălit.)

Liniștea sufletească e dată omului de faptul că, deși își cunoaște soarta de muritor, nu știe exact când se va întâmpla sfârșitul. Și unde liniște nu e… deznădejdea își arată colții hâzi.

Tăcere, disperare mută. Apoi lacrimi și lacrimi și iar lacrimi. Plângeau amândoi pentru că ea murea, deși nu avea timp. Avea atâtea de făcut… Atâtea de văzut… Atâtea de simțit… Atâta de iubit. Nu apucase încă să trăiască cu adevărat.
Și-n clipele cele mai crunte, cineva a trecut pe lângă ei și le-a pus pe parbrizul mașinii o cărticică mică de rugăciuni. Coincidență?

Din ziua aceea, a scos numerele din existența ei. A învățat să trăiască pe bucățele. A luat fiecare zi separat și-a împărțit-o în felii mici ca pe o portocală. Nu se gândea niciodată la mâine sau la săptămâna viitoare. Nu avea timp. În fiecare dimineață își spunea: „Azi e a mea. Azi nu mi se poate întâmpla nimic rău. Sigur azi nu pățesc nimic. Poate mâine… Dar azi sunt în siguranță.”
Și nu se întâmpla nimic. Nimic rău, sau nimic atât de rău, sau nimic definitiv.

Iar zilele au trecut, așa, în mozaicuri colorate și mărunțite.
Operația, apoi chimoterapia, apoi radiațiile… Apoi lunile și anotimpurile și anii. Rănile s-au cicatrizat în linii fine, aproape insesizabile. Și părul a crescut la loc. Și zâmbetul și-a reluat traseul, iar râsul a fost scos din sertar și purtat în fiecare zi. Pentru că o perioadă uitase cum e să râdă. Deși ea era genetic programată pe râs. Corpul și-a reluat armonia, iar viața a primit-o înapoi, ca și cum nu s-ar fi întâmplat niciodată nimic. A revenit frumoasă și puternică la viața ei de unde lipsise… doar cinci minute.

Azi s-a oprit un pic să-mi povestească, să vă transmită vouă, care poate vă aflați în aceeași situație și 1 Martie vă e umbrit. Să vă transmită că se poate. Că există viață după cancer.

E doar o boală, nu o condamnare. Se vindecă atunci când sufletul e sănătos, puternic. Indiferent de numere și de statistici. E doar o… gripă mai urâtă. Pe care-o poate avea oricine. Nici vârsta, nici sexul, nici istoricul familiei, nici măcar regimul sănătos de viață nu e o garanție.
Nu-i ridicați statui de neputință și de deznădejde. Nu credeți în leacuri băbești. Alegeți toate strategiile pământului, dar comandant de pluton să fie doctorul. El are arme. Nu mergeți cu praștia la vânătoare.
Dumnezeu lucrează prin oameni, prin doctori, prin chirurgi, prin farmaciști. Prin cei pozitivi.
Cu fruntea sus și zâmbetul pe buze priviți-vă-n oglindă în fiecare dimineață și repetați formula magică: I don’t know and I don’t care!
Detașare de probleme, încredere și nepăsare la zvonuri, și temeri, și frici.

O femeie, aflată într-un stagiu foarte avansat al bolii a fost întrebată cum de a supraviețuit, pe când alte persoane cu șanse mult mai mari și-au pierdut viața. A răspuns că nu e meritul ei. Conștientă fiind de neputință și-a așezat problemele în coșul lui Dumnezeu. Și a crezut. Atât.
Aveți încredere. Alungați panica. Luați fiecare zi și împărțiți-o în felii mici ca portocala.
Zâmbiți în fiecare dimineață oglinzii spunând hotărât: I don’t know and I don’t care!

Și va fi bine!

Pe Em o găsiți cu totul aici

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Trebuie să ṣtii când se încheie o etapă din viaṭa ta

Scrie-mi în inimă. Pieptul mi-l desfac singur

Şi ce dacă nu-i bun pentru tine, tu tot proastă eşti

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
14,621 views

Your tuppence

  1. Aliosa / 12 August 2016 7:18

    Buna dimineata Em !
    Am bucuria si placerea sa te anunt ca ROMANIA a castigat azi dimineata la ora 01.52 minute, Medalia de AUR la turneul olimpic de SPADA pe echipe !!! 🙂 🙂 🙂
    La mine-i ora 07.18 minute si chiar daca ast-noapte ( 01.30) eram cu ochii pe TVR1 care transmitea de la RIO ( Brazilia) finala pe echipe la SPADA feminin intre ROMANIA-CHINA ( 44-38) 🙂 🙂 🙂 la ora 06.00 ,eram “prezent la datorie” 🙂
    Si cum in INBOX am gasit in ” asteptare pentru MODERARE ” comentariul semnat de Domnia Ta, l-am APROBAT urgent si-acuma, iata-ma AICI unde m-a INDRUMAT LINKUL postat de tine pe
    http://aliosapopovici.wordpress.com/2016/08/11/
    Ar fi foarte multe de spus despre relatarea ta dar eu iti spun doar atata :
    – Em draga,POVESTEA de fata, cu un inceput dureros de trist dar cu un final fericit, MUSAI trebuie scrisa intr-o CARTE pe care cu siguranta as COMANDA-O si eu chiar daca intre NOI sunt peste 10.000 de km ! 🙂
    Sa-ti dea bunul Dumnezeu toate dupa placul generoasei tale <3 ! 🙂
    Weekend stralucit ! 🙂
    Cu simpatie si prietenie,
    Aliosa.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Em / 2 March 2016 22:55

    Cu drag Mihai! Boala nu merge, din păcate, în vacanță de Paști, ori de Crăciun, ori de 1 Martie. Iar cei în suferință și deznădejde au nevoie în primul rând de speranță. De speranță reală și palpabilă că există învingători, care au trecut pe-acolo, au depășit momentul și au reușit să-și ducă viața mai departe. Miracole există.
    Îți mulțumesc pentru că mă citești și mai ales pentru că fața aceea tristă s-a luminat.

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply
  3. Mihai / 2 March 2016 19:40

    Va citesc de ceva vreme articolele pe Catchy si pe blogul dumneavoastra, si pot sa spun ca e o adevarata placere. Articolul acesta insa, in mod deosebit a luminat o fata trista si i-a facut ziua. Sunt frumoase povestile, dar uneori avem nevoie sa stim ca miracole inca se intampla, si putem avea si noi parte de ele.
    Mare multumire!

    Hot debate. What do you think? Thumb up 8 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro