Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Nu mi-a plăcut niciodată să adun cioburile sparte şi să le lipesc la loc, spunându-mi că vasul e nou. Ceea ce s-a spart, s-a spart!

31 May 2020

“-  Totul e un concurs. Totul este despre cine câștigă. În iubire nu câștigă nimeni nimic. Nu e despre cine câștigă sau cine pierde. Este despre fiecare secundă ce pare un veac. Nu vreau să fiu câștigătoare. Vreau să fiu nemuritoare!

– Meriți un bărbat care să te iubească așa ca mine, dar să fie egoist! Să te țină lângă el, să te vrea doar pentru el, să te facă doar el fericită. Nu ca mine… te las să fii fericită… te iubesc mai mult decât pe mine, de asta nu pot fi cu tine. Nu ai fi fericită cu mine. Eu nu mai am timp pentru fericirea noastră. Însă tu mai ai pentru a ta. Și sunt lipsit de egoism spunând că fericirea ta va fi și a mea. Nemuritor m-ai făcut din prima clipă în care ți-am privit ochii albaștri. Ai devenit nemuritoare pentru că iubirea asta nu ar fi fost posibilă decât cu un strop de divinitate. Și e în tine.”

Ce mai rămâne când totul s-a spus? Când regulile sunt clare și nimeni nu se abate de la ele? Când tăcerea bruscă se așterne și e atât de apăsătoare încât sufocă ceea ce ieri a fost foc, artificii și scântei? Cum retrăiești momentul acela în care ai fost tu, fluid și prezent complet, în simbioză cu timpul oprit în loc? Este, oare, unul din acele momente “o dată-n viață”? Și atunci… de ce se simte o apăsare în piept și parcă de la acel “once in a life time” nu mai respiri normal? Some hearts are too big to broke. Contează? Contează mărimea când discutăm despre ardere mistuitoare? Scapă ceva de o flacăra intensă ce pârjolește tot în jurul său?  De câte ori te ridici după fiecare “câștig”? De câte ori rămâi în picioare după fiecare pierdere?

Dacă vă așteptați la un discurs motivațional sau la o pledoarie pentru pozitivism și iubiri nesfârșite, citiți-mi celelalte texte de pe Catchy. Cred în ele și le susțin cu aceeași convingere. Astăzi tranșez realitatea obiectivă. Realitatea în care rămâi cu amintiri de care uneori te bucuri și retrăiești chiar cu aceeași intensitate momentele, alteori bei din paharul de vin roșu să îneci amărăciunea lăsată de o clipă inițial fericită.

Am auzit de atâtea ori (spusă mie sau celor din jur) “Ce-i al tău e pus deoparte!”, încât nu vreau să “mai fie” nimic al meu dacă e pus atât de “deoparte”. Găsim multe explicații: “el e prea slab pentru tine”, “așa-s bărbații acum, fug de responsabilitate și responsabilizare”, “ești obscen de puternică și nu îți face fațăand so on.

Realitatea în care evoluezi, faci eforturi și analizezi ce a fost bine și ce nu, ce ajustezi la tine, la așteptări. Și da, înțelegi că nu există un moment în care totul se așază și din acel moment s-a pogorât fericirea veșnică. And they lived hapily ever after!

Bullshit! Ah, nu mă luați cu “fericirea e în tine și în lucrurile mici”. Să fim serioși, fericirea e în momente, da. Momente cu tine, cu alții. Și e normal să nu fim tot timpul fericiți.

Margaret Mitchell spunea în “Pe aripile vântului”: “Nu mi-a plăcut niciodată să adun cioburile sparte şi să le lipesc la loc, spunându-mi că vasul e nou. Ceea ce s-a spart, s-a spart; şi prefer să-mi amintesc cu plăcere de vasul întreg, decât să-l am înaintea mea şi să-i văd crăpăturile tot restul vieţii mele.”, și sunt în asentimentul ei.

Vă las cu o întrebare: câte vase sparte putem duce într-o viață de om?

Guest post by Roxana Georgescu

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

România: pentru unii ciumă, pentru alţii… papanaşi

Bioiubirea

Iubirea – oameni buni, oameni răi și oameni indiferenți

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

  1. Cora / 31 May 2020 15:52

    De oamenii infocati, care traiesc clipa, e bine sa te feresti ca de dracu. Nu au decat orgoliu si se iubesc pe ei prin altii, ca si cei calculati, aceeasi speta.

    3
    0
    Reply
  2. Diana / 31 May 2020 10:36

    Da, ce se sparge ramane spart. Dar conteaza daca ni s-au risipit doar asteptarile nerealiste, extrem de subiective sau chiar au fost motive serioase. Din ce citesc, autoarea textului nu stie ce-i aia iubire, prea multa detasare, prea contorizat totul in momente, toate insumand trairi specifice Superficialilor.

    3
    0
    Reply
  3. axelle / 31 May 2020 10:29

    Probabil cate e dispus sa duca.

    0
    0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro