În afara revelionului din 1991, nu-mi amintesc să fi purtat eu fustă scurtă vreodată. Şi pe-aia am pus-o fiindcă a insistat bunica mea, Maria. Fusese a ei şi o purtase până puţin după naşterea mea. Avea 43 de ani când m-am născut eu şi, dintotdeauna, 1,50 metri. Pentru ea, nu era o fustă scurtă.
Pe urmă, a trecut timpul şi singur, şi cu mine-n dinţi, aşa c-am ajuns la 32 de ani când am îmbrăcat-o pe următoarea. Să fi avut doi centimetri deasupra genunchiului, dar, după toţi anii în care nu ieşisem din maxi, trăgeam de ea aproape obsesiv-compulsiv atunci când am luat-o prima dată.
În seara aia rece, era a doua aşezare a fustei de blugi. Am ieşit de pe Mendeleev şi m-am urcat în al doilea taxi din rond. Mi-am potrivit corespunzător stânga şi dreapta trenciului, acoperind, cu gesturi sigure, zic eu, genunchii înciorăpaţi negru-mat. Sobrietate înainte de toate, maturitate ioc.
Taximetristul era bruneţel şi cu vreo cinci, hai, şapte, ani mai tânăr decât mine. Sau aşa m-am învăţat eu, să văd întreaga lume binişor mai crudă la vârstă. Ca să ştiţi de ce mi s-a dus vestea de-nţelegătoare, iară nu tolerantă, dară despre diferenţa asta poate vorbim altă dată.
Frumos ar fi să recunosc că eram cam înnorată. Iar asta ţinea de câţiva ani. Cum o dădeam, cum o-ntorceam, tot nu mergea. Vorbesc despre „acasa“ mea. Şi cu cât mă străduiam mai tare, cu atât săpam mai pe-alături. Cu deznădeje făceam asta, dar nu m-aş fi oprit nici măcar în somn. La pachet cu un mare gol.
Aşezată deja confortabil în taxi, aşteptam să se inventeze o altă cale lactee şi să dureze câţiva ani-lumină drumul spre casă, altfel, scurt. Dar nu. În schimb, şoferul încerca să facă un pic de conversaţie. I-am răspuns cuminte şi frumos, sperând să fie mulţumit şi să se oprească. Dimpotrivă.
Nu ştiu cum s-a făcut totuşi, dar mi-am dat seama destul de repede că taximetristul îmi făcea un fel de curte. Zic repede fiindcă de obicei, la mine, să-mi dau seama de aşa ceva durează ani. M-am felicitat în gând pentru promptitudine şi-am continuat să-i răspund omului, delicată, neutră, oarecum reţinută, adică fix cum nu sunt eu, ca să-nţeleagă limpede că nu.
Altfel, i-am admirat curajul, aşa cum fac de fiecare dată. Şi-am ajuns şi-acasă. Omul, cu mâini sigure, caută în torpedou o carte de vizită, o-ntoarce pe verso şi scrie, mare şi caligrafic, ceva pe ea. Ştiam deja că unii taximetrişti mai fac asta, deci nimic inedit. Însă el mi-a întins-o ca pe-un inel de logodnă, mândru de scrisul lui frumos, nume şi număr de telefon, spunându-mi:
– Mi-ar face o foarte mare plăcere dacă, de azi, m-aţi suna de câte ori aveţi nevoie de taxi şi cea mai mare bucurie dacă m-aţi suna când nu aveţi.
M-am uitat pe literele frumoase, pe „R“-ul cu vignetă şi pe cifrele aproape desenate. Un nevinovat lângă o dezabuzată. Şi fiindcă aveam starea aia care nu mă lasă să spun exact ce-aş vrea, m-am simţit ultimul om de pe faţa Pământului atunci când m-am auzit:
– Nu, mulţumesc, Radu am acasă.
Citiţi şi
Despre respect, responsabilitate și sprijin reciproc dincolo de tastatură și celebritate
De ce ar trebui interzise discuțiile mărunte
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
