Recunoaștem sau nu, picăm din cerul cu lună albastră pe-aici, pe Pământ, supuși din fabricație unor greșeli. Numiți-le vicii, erori de programare în software-ul materiei cenușii. Cum vă place! Eu le-aș numi plăceri. Mici. Mari. Vinovate. Inocente. Și apoi sunt lecții. De viață. De testare. De amuzament. Și de…. De ce nu?
Înainte să dați cu pietre în sens anticreștin sau, dimpotrivă, să mă îmbrățișați de drag, luați o pauză. Meditați profund la toate hatârurile pe care vi le satisfaceți zi de zi. La unele renunțați. Altora abia le-ați prins gustul. Sau încă mai căutați să le descoperiți. Precum savoarea brioșei rătăcite într-un cotlon îndepărtat de memorie gustativă.
Să mă fac înțeleasă! Am fost fumătoare numai(!) vreo 17 ani. (Ups! Mama știe de mai puțini, sărumâna, iertare!). Nu mi-am propus să mă apuc, dar mi-am decis soarta de testare încă de prea tânără. Cum o fi? Da’ ce alură interesantă au muierile alea cu țigarete fine. Și ce miros atrăgător! Zis și făcut! Gustat, plăcut, vomitat, reluat, plăcut, păstrat! Ani! Pachete peste pachete. Da, bani și timp petrecut simultan cu alte activități compatibile. Gen băut cafea și în timp ce fierb legumele pentru supă. Sau la lucru, cu mormăiala de rigoare pentru lipsa de activitate a literei A de pe tastatură.
Citiți și Cum să te lași de fumat în… niște pași.
O amiciție loială, care poate dura o viață sau care te lasă cu ochii-n soare când dai de greu și horcăi de plăcere.
Tipic dietelor care încep doar lunea sau abonamentului de sală care coincide cu ziua de leafă, motive bine întemeiate se creionează pe bilete lipicioase – de pus pe birou și pe frigider:
Nu mai mânca dulce! Nu mai bea cafeaua cu zahăr! Nu fuma! Nu uita de abdomene!
Ei, dragii mei, nu merge! Nu funcționează. Ce plan? Ce motive? Ce ajutor? Ghiduri de renunțat la fumat? Nici Maica Tereza în carne și oase nu te poate întoarce din pufăială când îți sosesc pe cap bâzdâcii. Te iau de tâmple, te zguduie bine, și nu te lasă nici în ruptul maxilarului.
Buun. Trecem la partea estetică. Ai riduri. Că apar la colțul gurii, fix acolo unde pufăi cu nesaț și… dincolo, unde… Și degetele, mamă cum put a tutun și nu mai iese nici cu coajă de lămâie și bicarbonat de sodiu. Se lasă falca, pică pielea, se adună porii și se mâhnesc în grup. Cu siguranță! Nu vă contrazic! Dar cui îi pasă? Vă place cafeaua cu iz de portocală dimineața pe terasa de la malul mării? Așa de delicioasă era și țigara aia fină cu puf de mentă.
Cad lată și istovită după o lună de muncă și o indigestie care se transformă în cameleoni gastrici și abdominali. Dar în ziua cu soare și curcubeu pe intestine și stomac la cine mă gândesc cu nesaț? Una mică? Doar una, cât rău poate face?
Fluxul și refluxul vieții – nu, nu cel esofagian – mă aduc pe tot soiul de grohotișuri ale minții și de supărare mă apuc din nou. De fumat. Aaaaa, nu v-am spus? M-am lăsat! Cinci ani! Ei cum??? Cum scrie la carte. Cu responsabilitate. Am fost aleasă să devin mamă. Și fii-meu mi-a dictat ombilical: te lași. Ea sau eu! Militărește, m-am supus. Păi nu a fost greu, că programul era din interior. Butonul apăsat a anulat dorința. Și a funcționat cinci ani. Și revenind la oile negre m-am reapucat. Ei cum? De oareșce năcaz!
N-a ajutat, firește! Dar așa mi-am imaginat. Și vreo alți doi ani am devenit prietene. Nedespărțite. Ne trezeam și ne culcam odată. Ne gândeam una la alta și săream în ajutor în orice clipă. Dacă rămâneam fără cealaltă, mă suiam de urgență în mașină și fuga la non stop să iau kitul de supraviețuire. Uneori era singurul modus vivendi pentru care respiram, inspiram, inhalam sau cum o mai fi… Dansam un tangou deșănțat cu rotocoale aburii. Ce-mi mai păsa?
N-a mers nici cu gumă, nici cu ciocolată, nici cu poza de pe frigider, nici cu afirmațiile motivaționale sperietori-de-moarte, nici cu exemple personale și nici cu conștiința încărcată de fum. Nici măcar cu imaginea propriului copil că ar putea să încerce și el cândva sau că o făceam în fața lui deși departe, cu geamurile larg deschise.
Deunăzi mă întreabă chiar fii-meu:
– Auzi, mami, când te-ai apucat de fumat?
– Pe la vreo 15-16 ani…
– Ups! și ai fost pedepsită?
– Aspru! Nu aveam voie la petreceri și altele.
– Și ce simțeai când fumai?
– Că pufăi mișto. Dar acum nu mai e mișto. E nasol. A trecut și nu mai vreau.
– Nici eu nu vreau, cred că e rău.
– Așa e, ai perfectă dreptate!
– Și cum te-ai lăsat?
– Într-o clipă. Am ales eu așa. Și gata.
– Ce mă bucur!
Cum așa și gata? Ei nu a fost ușor. Am plâns după prietena mea. Am visat-o. Am adulmecat-o. Am ținut un pachet mic și fin cât un dreptunghi verde pe raftul de sus de la bucătărie. Lângă o brichetă galbenă. Și încă un pachet în poșetă. Cu altă brichetă, cu floricele. Un an. Două pachete mici, verzi, cu țigări mentolate.
Când m-am împăcat cu ideea că prietena mea e doar un abur mentolat, i-am dat voie să se ridice în pace unde vrea filtrul ei. Și eu am făcut cadou cele două pachete verzui. Suntem acum extrem de liniștite și una și cealaltă. Mai chicotim în gând ca două veterane la ceas de seară, fără să ne mai atingem. Ne adulmecăm din amintiri.
Nu vă lăsați de fumat așa cum m-am lăsat eu. Alegeți numai după pofta gândului și plămânului vostru. Și dacă nu puteți acum, nu-i dramă. Și dacă nu vreți, vă înțeleg perfect. E ca întrebarea aia care ți se pune des după 30 ani (tu, femeie încă nemăritată): Da’ tu când faci un copil?
Când vreau eu!
Când simți tu! Dacă!
P.S.: Acesta nu este un îndrumar pentru renunțarea la fumat! 🙂
Pe Ioana o găsiți și aici.
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
