O femeie ciudată

Mălina Anițoaei

17 April 2015

mălinaAm răsucit fotografia, cercetând chipul din toate unghiurile, şi am înţeles că venise vremea să mă cunosc mai bine. În adolescenţă, pierdeam ore întregi prin cimitire. Mă fascinau fotografiile, cute argintii, adevăratele ferestre ale criptelor. De câte ori n-am fugit dintr-un aşternut de dragoste, din braţe fierbinţi, pe aleile cu cavouri care mă trăgeau de plete, mă pipăiau febril. De fiecare dată, în spatele meu alerga o fiinţă care dispărea viclean în laboratoarele de levănţică şi mentă.

Dacă după o noapte de dragoste reuşeam să ating o fotografie îngălbenită, zeci de ace îmi înţepau degetele şi pentru o vreme mă puteam socoti împăcată. Îmi lingeam apoi rănile dulci şi îi ceream amantului mort să-mi rostească poeme.

Odată m-am îndrăgostit de un bărbat care fusese ucis într-un accident de maşină. Avea în cimitir o adevărată casă. Coboram treptele, păşeam pe covoare moi, aprindeam  sfeşnicele şi mă aşezam pe băncuţă. Acolo am cunoscut-o pe sora lui mai mică. Devenise o femeie gârbovită. Nu ne vorbeam şi făcusem greşeala să cred că nu-mi simte prezenţa. Se răsucea uşor, pe tocuri înalte, cu picioarele în ciorapi de mătase. Poate că avusese atât de puţine bucurii, încât nici să fie bătrână ca lumea nu era în stare. “Afară, târfă!”, a strigat, deodată, într-o zi. Ştiu că izbucnirea ei a făcut să nu-mi mai simt durerea din degete. Dacă aş fi apropiat urechea de piatră, sigur mi-aş fi auzit iubitul respirând. Puţină viaţă trebuie să se strecoare prin crăpături, gândeam.

femeie ploaie

Aşa şi era, de vreme ce moartea mă înlănţuia. Atunci îmi scoteam inima în palme şi o priveam. Da. Nu puteam iubi. Ar fi trebuit să-mi dau seama că sufletul rămânea mereu în urma faptelor şi că orice aş fi făcut nu le putea ajunge. Asta era nebunia. Dragostea era doar un fel de definiţie inventată de subconştient. Şi, când din raft, s-a răzvrătit volumul de Blecher, scriitorul mi-a făcut un semn şiret cu ochiul. Am apropiat poza, mioapă, cu o sete inexplicabilă de a săruta orbitele întunecate. Şi, din substratul minţii, m-a cuprins, o stare plăcută, ca şi cum aş fi înghiţit un drog. “Aţi auzit de Blecher?”, repetam ameţită de patimă. El îmi răvăşea intimitatea. “Paris, Paris”, îmi răsuna în minte, în timp ce continuam să citesc pe bancheta din tren.

N-am priceput de pe marginea cărei definiţii se rostogolea plânsul meu. Era o răsucire interioară care mi se lăsa în tălpi şi mă făcea mereu să privesc mereu înăuntru, spre locul în care ar fi trebuit să fie inima. Dacă închideam ochii, îmi părea că sunt după o noapte de amor şi beţie. Când strângeam pleoapele, îl aveam în mine. Mă săruta pe gură, îmi deşira existenţa până la nodul pe care îl încâlcisem cu trupul. Ce sentiment androgin m-a făcut să-mi zgârii faţa ca o pisică turbată? “Chemaţi conductorul! Îi este rău!”, a strigat cineva. Am coborât la prima haltă. Am alergat pe străzi până am căzut în genunchi. Nu cădea doar ghemul încâlcit al nestăpânirii mele, ci durerea mea se lovea ca un bloc de granit de alt bloc de granit. M-am ridicat, am mers până m-am prăbuşit din nou, şi din răni a ţâşnit sângele care desena flori de zăpadă. Şi mi-am dat seama cât de uşor mi-ar fi fost dacă m-aş fi îndrăgostit de un om viu!

Cum se mai desprinde zdreanţa cărnii pe la cusături! Ce uşor poţi abandona un om viu când i-ai descoperit turpitudinea! Ajunsesem pe câmp, în grâul de mult încolţit. Ningea parşiv peste grâu şi peste genunchii mei. Câmpul era alb, doar câteva picături roşii rămăseseră în urmă. Ce mai conta un strigăt pe un câmp imens de linişte? Ce mai însemna o zbatere în nesfârşirea de pace? Ce sens mai avea dragostea, marea mea dragoste, îndărătul urii, atât de abjecte? Undeva, pe un pod, un ţigan cânta la saxofon. Aproape, în sat, fusese o nuntă. Întotdeauna îmi plăcuse să ascult muzică de jazz. M-am apropiat de ţigan şi am început să-l mângâi. “Ei, ei, te-ai cam destrăbălat, Mălina!”, mă mustra. Ţiganul m-a dus în sat, într-o casă plină de copii, unde ţigănci cu fuste înflorate se înzorzonau doar cu păduchi. Beam apă din ulcele jegoase şi cu toate astea, în încăpere era ceva foarte curat şi nu-mi dădeam seama ce anume.

“De fapt, amantul meu e mort! De şaizeci de ani îl plâng!”, am ţipat şi toate țigăncile mă arătau cu degetul. Dar cartea? Unde era cartea? Se rătăcise pe câmp, între sex şi disperare. Ah, moartea, vrăjitoarea, m-a făcut să-mi pierd minţile cu cuvintele ei mieroase! Până la oraş mai era destul. N-avea nici o importanţă dacă îmi continuam drumul sau mă întorceam. Oricum, nu mai mult decât dacă aş fi rămas pironită acolo. Numai oamenii se excită grozav crezând că mersul înainte este extraordinar. Şi-apoi, încolţise în mine gândul blestemat că aş putea cu adevărat să ajung undeva. Dar cum era posibil să găsesc un capăt când locul acela din urmă rămăsese gol?



Citiţi şi

Trebuie să încetez, trebuie să nu mă mai gândesc la Zelda

Porcii de lângă noi. Curvele de lângă ei

De ce bărbații au nevoie de trei femei și nu doar de una

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,301 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro