Ridică-te din genunchi!

Anca Constantin

18 January 2016

Anca CZiua mea, luni pe numele ei, a început la 2 noaptea. Cu o vecină sunând din ușă în ușă să ne anunțe că s-a rupt un copac în parcare și a căzut pe câteva mașini. Sărit din pat, îndesat la loc inima din gât, tras pe noi ce-am nimerit, coborât în fața blocului cu genunchii tremurând. Bietul copac, bătrân și chinuit de viscol și zăpadă murise cu blândețea cu care a trăit. Fără să ne facă praf fiarele. Arcul de trunchi despicat parcă ne adăpostea.

Așadar parcare, în puterea nopții, o mână de oameni, bărbați și femei deopotrivă, și echipajul de la descarcerări, trăgând, săpând, împingând, tot să ieșim la liman. În vârtejul adrenalinei am smuls din pământ cu mâinile goale stâlpul gardului și l-am îndoit ca pe-un vreasc, să putem scoate mașina peste spațiul verde și să poată intra cu drujbele să taie oamenii trunchiul căzut. Cineva a adus soluție de topit gheața de pe parbrize ca să nu ne mișcăm ca orbeții, am ținut toți ramurile, ne-am organizat. Ne-am ajutat. Uniți. Împreună. Am reușit. Câteodată doar greul scoate ce avem mai buni în noi și ne putem sprijini unii de alții fără să ne cerem nimic în schimb. Buni din nou.

Acum, cu bucata de trunchi căzut, tocat, și mașinile scoase din raza pe pericol, ne îndreptăm toți spre fragmentul de copac despicat, încă în picioare, care era evident că poate cădea oricând. Pe noi. Aaa, nu, zice nenea șef de la descarcerare! Nu putem tăia copacul de tot! Păi, omule, se ține în mai puțin de jumătate de grosime a trunchiului despicat pe lung!!! Nu, zice el neabătut din ale lui, noi doar descarcerăm ce e prins sub căzătură și degajăm drumul. Ca să puteți tăia copacul trebuie aviz de la primărie!

Adică e clar că va cădea, doar nu știm când, dar trebuie să așteptăm să cadă, eventual cu adevărat nasol, pe alte cine știe câte mașini sau oameni, ca să vină iar careva să ne descarcereze.

Da, așa e, spune el, nelămurit ce nu pricepem.

Încercăm în fel și chip să invocăm logica absurdului printre drujbe și crăci, în miezul nopții : dacă ar fi fost căzut de tot, n-ar fi trebuit tăiat de tot, să ieșim de sub el? Ba da. Păi, vom spune cu toții că așa a fost și-l tăiem ACUM, ca să nu mai fie niciun pericol. E evident pentru oricine că e doar o chestiune de timp până ar cădea natural și niciun copac cu trunchiul înjumătățit, despicat în plină iarnă și ger n-are cum supraviețui.

NU. Logica bunului simț nu iese învingătoare în lupta cu hârțogăraia, avizele, amenzile, absurdul ridicol al unor reguli făcute împotriva celei mai elementare rațiuni. Cu alte cuvinte statul nu te ajută să scapi de moarte, dar e generos și-ți dă după ce-ai murit ajutor de înmormântare.

Într-o țară în care de atâta amar de vreme ne sunt secerate mii de hectare de pădure care umflă buzunarele austriecilor și ale altor europeni care au avut timp cât de o istorie întreagă să devină civilizați pe spinările și sângele nostru, într-o așa țară, carevasăzică, o mână de oameni stând sub un copac clătinându-se să le cadă în cap, în plin viscol, nu-l pot tăia pentru că legea taman acum urlă că protejează natura! Aceeași lege, care închide ochii la șirurile de camioane cu bușteni ilegal tăiați, ne pretinde nouă, 10 oameni cu un copac mort în brațe, un aviz că avem voie să ne putem apăra viața și drepturile.

ridică-te

Cine mă cunoaște știe că nu rup nici florile din grădina mamei, plâng pe străzi când vine primăvara și văd în ce hal mutilează nenorociții ăștia copacii de pe străzi, cu titlul de ”toaletare” obligatorie. Care mai umple încă alte buzunare, ale afiliaților primăriilor desigur.

Oricâte dezastre ar lăsa libere Natura, niciunul nu va fi vreodată născut din rău, ură, sau măcar nechibzuit. Moartea însăși e firească, doar o poartă deschisă unor vieți noi. Nu cere înverșunare sau tristețe, ci bucurie curată în prezența miracolului renașterii sub altă formă de viețuire.

Dar noi… micii și mărunții de noi, suntem de-o vreme prea lungă orfani. Am fugit din casa Mamei noastre și nimeni nu ne-a dat afară. Legile fără niciun Dumnezeu, prostia, răutatea, lăcomia, ura, frica, îngustimea noastră au făcut-o. De atât de multă vreme trăim dezrădăcinați că nici nu mai știm că suntem și am înlocuit puterea de supraviețui cu frica de a nu pierde.

Dar… niciodată nu poate fi prea târziu să rupi unul câte unul colții pe care societatea i-a înfipt în tine – plătitor de impozit pe aer viciat, trăitor înghesuit în temnița sufocantă a regulilor făcute doar pentru turmă, în timp ce lupii pradă liberi, tu, omule, îndestulat cu sărăcie și neputință în loc de libertate.

Niciodată nu poate fi prea târziu să te întorci Acasă. Să îndrepți tu rândul cu încă o inimă trezită și o minte vie, greu de adormit.

Stăpân drept iarăși vieții tale.

Și astfel ridicat din genunchi să redevii vietatea care ai fost făurit. Fiul Mamei tale de verde-pădure și albastru-apă limpede. Cel care aude atunci când toți sunt surzi, vede atunci când toți au plecat capul cu ochii închiși, simte atunci când ceilalți nici măcar nu îndrăznesc să gândească.

Liber.

În tăcerea moale de zăpadă, după ce toți s-au risipit pe la casele lor, rupți de oboseală și nervi, am rămas un strop singură lumina nopții. Am privit cerul ningând minunea, am mulțumit Bunului că a avut grijă de noi să nu fie mai rău și am îmbrățișat copacul muribund. Ai fost un copac bun, îți muțumim, te iubesc! – i-am șoptit.

Pa Anca o găsiți cu totul aici.



Citiţi şi

Nu-i înțeleg pe oamenii care…

Porcii de lângă noi. Curvele de lângă ei

E mai bună o iubire adevărată neconsumată și dureroasă sau o minciună frumoasă?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,655 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro