România, zi națională. Merge și așa?

Andrei Crăciun

2 December 2016

Andrei 2La fel ca atâtea alte îndeletniciri românești, petrecerea zilei noastre naționale nu conduce spre reflecție, ci spre exces. Nu avem cultura limitelor. Practica moderației ne este – și în acest caz – străină, ba chiar ostilă, ca o adunătură de sorosiști (vânduți ungurilor și evreilor, cum e mai rău) în capul unui bandit neaoș. Să încercăm, să încercăm!, totuși reflecția. Să începem cu însăși ziua. Este 1 decembrie o zi potrivită?

Pe de o parte, ea marchează un moment important în istoria românilor. Niciodată nu a fost România mai mare decât la 1 decembrie 1918. Dar asta este miza – măreția pe o hartă? Și ce faci cu minoritățile naționale pentru care ziua aceasta – tradițional – nu se sărbătorește, fiindcă înseamnă o ruptură. Nu așa se întreține spiritul revanșard? Ziua Națională a României nu ar trebui să poată fi sărbătorită de către toți românii? N-a trecut secolul XIX? Sau măcar secolul XX?

Între timp au mai trecut, de facto, cu siguranță, câteva runde istorice, iar România Mare a rămas o amintire și un ideal. Basarabia nu mai e în România. Ea a rămas o lacrimă pe obrazul națiunii, cum frumos s-a tot spus, dar poezia nu este, din păcate, politică de stat (știați că Portugalia are ca zi națională moartea unui poet din secolul XVI?).

Și ce e și cu defilarea asta de arsenal militar de divizia B (la retrogradare)? Pe cine vrem să speriem? Pe sărmanii papuași din Noua Guinee? Au și ei arcașii lor iscusiți. Nu mi se pare fundamental diferită de defilarea sticlelor de șampanie printre purisanii de la Bamboo, o împăunare în scopul posedării de femele ușoare. Așa se cinstește memoria celor căzuți în războaie? Se întâmplă să cunosc bine lumea veteranilor. În anul gazetăresc 2009 mi-am petrecut tot timpul (da, chiar tot) numai cu octogenari și cu nonagenari. Veteranii noștri, supraviețuitorii. N-am vrut să îi pierd înainte să îi cunosc. Până la ultimul mi-au spus același lucru: războaiele nu rezolvă niciodată nimic. Erau apostoli ai păcii. Avem nevoie de pace, oameni buni, nu de acest preludiu obscen la violență. Să nu ne abatem, însă: ziua. Cum e cu ziua însăși?

ziua-nationala

Sunt alte date mai însemnate în istoria românilor? Care, eventual, să se poată serba într-un anotimp mai prietenos? Dacă înțelegem curgerea timpului drept o continuă năzuință către Marea Unire, ceea ce evident că este un fals, nu, nu avem. 1 decembrie a fost un apogeu. Au dreptate cei care au ales așa. Dreptate au însă și aceia care contestă această dată. Este o dilemă din care, de asemenea, nu putem ieși. Suntem condamnați pe veci la vorbele stimabilului Farfuridi.

Pe de altă parte, cum românii nu-și prea înghit aleșii, deși continuă să îi aleagă în ciuda evidentei direcții greșite spre care țara se îndreaptă (suntem și puțin schizoizi?), e bine că e frig de 1 decembrie. Lasă să fie! Lasă, să facă țurțuri și ‘mnealor, nu?

Mai departe, unde este poporul în această sărbătoare? Poporul este bun doar să consume fasole și ciolan (și chiar așa, de ce fasole, de ce ciolan?)? Pe sub Arcul de Triumf defilează doar reprezentanți ai instituțiilor de forță, dacă nu represive. Asta e România? Națiunea, a cărei zi se presupune că se sărbătorește, lipsește din poză. E ca și cum la propria aniversare nu ai fi invitat. E frumos? Unde este cetățeanul? Conducere, ați uitat cetățeanul!

Colcăie patriotismul în gușa românilor verzi, oho!, cu fapta însă e mai greu. Căci șandramaua arată așa cum o putem vedea toți, fie și într-o clipă de luciditate. Uite, chiar ieri, de ziua noastră națională, am fost obligat la o călătorie cu trenul. Ar fi trebuit să fie lesne să ajung de la Ploiești, de la Nenea Iancu, de la noi de-acasă, până la capitală. N-a fost. Întâi de toate, în mod tragic, dar și comic, a trebuit să îi dau dreptate aceluia care a constatat că în România, indiferent de orânduirea politică, tot nu s-a putut intra într-un WC de gară fără să calci într-un căcat. Am zis și eu hai, noroc, România, și am mers mai departe, ce era să fac?

Apoi, călătorii. Patrioți, unul și unul. Bobor. Apoi a venit nașul și exact ca-n Moscova-Petușki eram singurul prost cu bilet. M-au privit toți cu scârbă: și patrioții, și nașul. Și, la drept vorbind, chiar mi-a fost puțin rușine: cum am îndrăznit, nu știu eu regula, unde m-am crezut, în Elveția?

Mai departe, am coborât – după o călătorie ca în cârca unui melc – tocmai pe la Gara Basarab. Ați coborât vreodată la Basarab? Ați urcat acel pod care stă se prăbușească? L-ați parcurs în bezna unei nopți de iarnă? V-aș invita să faceți această călătorie – să parcurgeți podul – umăr la umăr cu poporul, în bezna unei nopți de iarnă (era mai întuneric decât pe vremea lui Ceaușescu). Ehe!

Și cum mergeam așa, punând cu atenție pasul peste fierătăniile ruginite, cu ochii ca de pisică, în căutarea disperată a luminiței de la capătul podului, în jur doar vocile. Tot patrioții. S-au spus multe, dar am reținut o idee pe care v-o redau, tot spre reflecție: lasă, e bine să vină și războiul, că mai rărește din noi, oricum suntem mulți și proști.

1 decembrie 2016, București, România, o țară cu o geografie, firește, admirabilă și cu o națiune încropită , supraviețuind într-o permanentă improvizație. Merge și așa?

Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Vreau să mor

Vedere din Polonia

Clandestin

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
511 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro