S-au cunoscut pe net. Luni întregi de conversații s-au topit în sentimente. Mai era un singur pas, cel al realului. Pe care l-au amânat amândoi cu o oarecare teamă. Dacă?
Ochii lui aveau nuanțe de cognac, iar zâmbetul îi era atât de cunoscut, de parcă ar fi trăit până atunci printre amintirile ei. Îl recunoscu imediat, deși îl vedea pentru prima oară. Îi fusese teama de întâlnirea lor fizică. Realitatea ar fi putut să distrugă magia pe care o trăiau – asta era marea lor frică, mai cu seamă a ei. Se cunoscuseră printr-o întâmplare. Lucrurile se legaseră repede, parcă prea repede și prea bine, iar comunicarea dintre ei era incredibilă. Sufletele se recunoscuseră, ca și cum ar fi fost doi marțieni aruncați printre umanoizi. Printr-o întâmplare virtuală ajunseseră să se ciocnească. Accident, definise ea. Destin, spuse el.
Emoția și frica se topiră în secunda în care ochii li se întâlniră. Lumina caldă și ocrotitoare a ochilor lui era mai puternică și convingătoare decât toate cuvintele liniștitoare spuse premergător întâlnirii. Nu-l cunoștea, dar îl știa atât de bine. Privirea aceea îi era cunoscută și dragă. Nu știa de unde să o ia, sau unde să o pună, cum să explice, dar era… El. Se cunoșteau de o veșnicie. Poate din altă viață. Nu exista logică în ceea ce se petrecea, nu exista un șablon în care putea fi încadrată întâmplarea lor. Doar știa. Știa pur și simplu. Era o certitudine, nu o părere.
El întinse mâna, iar ea i-o dădu imediat, apoi uitară: el să o dea înapoi, ea să și-o retragă. Au început să zâmbească prostește, fără să știe ce să spună, inundați de emoție. Era prima lor întâlnire și erau copleșiți de moment. Le era drag și atât. Nu știau cu ce să înceapă și nu doreau să se grăbească. Se bucurau de senzația fiecărei clipe. Toate propozițiile zăceau împrăștiate pe podea în jurul lor, iar ei nu se puteau decide pe care să o aleagă, care adică ar fi mai potrivită și suficient de specială ca să celebreze momentul.
Apoi începură să vorbească deodată, brusc grăbiți să mobileze tăcerea dintre ei. Și izbucniră în râs în același timp.
„Știi ce? Hai să plecăm de-aici” spuse el. Își cumpăraseră cafea, dar cafeaua și orice altceva era de prisos. Erau în Starbucks, așa hotărâseră din prima secundă, că acolo se va petrece prima lor întâlnire. Brodaseră apoi tot felul de scenarii, dar reveniseră la cafenea: Starbucks să fie. Însă pereții îi strângeau, vocile din jur zumzăiau fără rost, iar oamenii își depănau în ritm de zi obișnuită ora, fără să țină cont de evenimentul ce se petrecea fix în acel moment sub ochii lor: prima întâlnire, prima lor bucățică de realitate palpabilă cu gust, miros și culoare. Fix în secunda aceea lejeră, cu aromă de cafea și de dimineață. Irepetabil.
Ea își luă geanta și ieși cu mâna în mâna lui. Era octombrie ploios și rece. El o luă protector de umeri, iar ea se plie lângă el, ca și cum ar fi făcut asta de foarte multe ori. „Ești suficient,” zâmbi el, amintind o discuție avută cu săptămâni înainte. Lui îi plăceau fetele foarte înalte, iar ea, fără să fie mică nu era nici înaltă. Încălțase tocuri obișnuite. Se gândise să-și ia tocuri mai înalte, să-l impresioneze, dar îi fusese frică să nu se împiedice, din cauza emoțiilor. „Da, sunt suficient,” răspunse zâmbind. Și chiar era. Corpurile lor aveau o simetrie plăcută, iar ea era perfect cuibărită în jumătatea lui de îmbrățișare. Nu aveau umbrelă, dar țârâitul iritant al ploii nu avea puterea să le șteargă zâmbetul de pe chip. Ea era liniștită. Toate temerile de până atunci se dizolvaseră în secunda în care îl re-cunoscuse, în momentul în care îi văzuse ochii. Știa că o va proteja. Știa că indiferent ce se va întâmpla, el nu ar putea să-i facă rău. Era o siguranță palpabilă. Îl cunoștea. Indiferent cine ce ar fi avut de spus despre el, ea îl cunoștea mai bine și siguranța aceea îi dădea o liniște pe care nico sumă de cuvinte nu ar fi putut să o facă. Nu era un necunoscut. Era El. Îi recunoștea trăsăturile, inflexiunea vocii, clipitul pleoapelor, mișcare mâinii. Intrară în mașina lui. Ea zâmbi cu drag, pentru că o știa din poze și discuții. Era cumva incredibil să fie acolo. Până și mirosul mașinii îi era oarecum familiar. El îi luă mâna, o ridică la buze și își lipi gura fierbinte de palma ei, privind-o în ochi. Ea se simți invadată de senzația aceea moale a buzelor lui. Ar fi oprit timpul în loc. Și timpul cumva îi asculta, pentru că se mișca molatic, lungind fiecare senzație.
Apoi se înclină către ea și o îmbrățișă strâns, iar ea își arcui brațele în jurul lui. Simți mirosul pielii lui, căldura. O luă de bărbie și își aplecă fața pe fața ei. Începură să se sărute flămânzi. Dorul nopților petrecute în fața ecranelor își cerea dreptul. Se sărutară cu poftă și dor și foame și sete. Și…
Pe Em o găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Cum „amplifică” o clinică de top tratamentul cu aparat dentar invizibil?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
