Sunt dezamăgit de tot ceea ce este în jurul meu. Sunt dezamăgit de comportamentul celor care îmi sunt contemporani. Sunt dezamăgit de nepăsarea instituţiilor statului. Sunt dezamăgit de unii „colegi”. Sunt dezamăgit de unii pacienţi. Sunt dezamăgit de unii profesori. Sunt dezamăgit de cei care ne conduc şi care ne dau afară din ţară. Sunt dezamăgit de naţia asta ce trăieşte acum din hoţie, vrăjeală, ajutoare sociale şi pensii de handicap.
Şi ce fac? Mă uit la cei care vin din urmă. Şi mă îngrozesc. Aud de examene luate pe şpagă, chiar la facultăţi serioase cândva, cum sunt cele de Medicină şi Farmacie, de Drept, ca să vă dau doar câteva exemple. Ce doctori vom avea? Ce avocaţi? Ce profesori? Cei care ne vor lua locul nu ştiu să facă nimic. Nu ştiu să muncească, nu ştiu să se exprime corect în limba română, nu mai ştiu să citească o carte. Sunt foarte îngrijorat, sincer. Nu pentru mine, pentru copilul meu, care nu va şti să se adapteze în societatea asta pentru că eu îi insuflu anumite valori, se pare, perimate. În fine.
Mă îngrozeşte limbajul copiilor din ziua de azi. Nu se poate ca puşti de clasa a patra să-şi spună unul altuia „Sugi p**a!”. Nu se poate ca puştoaice de clasa a noua să facă felaţii în grup doar pentru a intra în nu ştiu ce gaşcă. Asta în timp ce prietena ei cea mai bună o ţine de mână, ca să fie lângă ea, să o susţină. Chestii pe care părinţii nu le ştiu, normal. În mintea lor copiii sunt cuminţi, sunt numai de nota 10. Profesorii sunt proşti. Şi unii chiar sunt. Dar cum să fie altfel? El e prea ocupat cu muncitul, că e plin de rate la bănci sau cu gagici mai tinere care, pentru câţiva lei, îi dau iluzia că e star porno. Ea e prea ocupată cu coaforul, cu prietenele ei de pe facebook, cu statul pe terase şi, de mult prea multe ori, cu tot felul de “băieți” care îi dau iluzia că e specială. Familia, în ziua de azi, a ajuns doar un simplu contract, o simplă negociere a timpului liber al fiecăruia. Şi auzi copiii cum înjură prin parcuri. Şi îi vezi rangă de beţi prin crâşme. Chiar. Am făcut odată un cenaclu într-o crâşmă unde se sărbătorea nu ştiu ce zi a nu ştiu cărei fete. Împlinea poama asta 14 ani. Şi, nah, e demodat să faci o petrecere acasă la vârsta aia. Că ea e domnişoară, nu? Şi i-a închiriat tat-su o mansardă la crâşma asta. Nu vă mint. Nu aveai loc în baie că erau gagici bete, cred că şi drogate, care borau. Presat fiind de vezică, am îndrăznit să intru în toaleta care era, cum altfel?, mixtă. Am văzut cu ochii mei cum două puştoaice din astea, bete rangă, se pupau una cu alta, lângă chiuvetă. Apoi au intrat în toaletă şi nu pot să vă descriu ce gemete au început să se audă. Repet, nu aveau mai mult de 14 ani. Şi s-a făcut ora 12. Şi a venit tatăl sărbătoritei să achite consumaţia şi să-şi ia odrasla acasă. Asta era beată cui. Nu am văzut niciun reproş, că am stat geană pe situaţie, că mă interesa. Şi cum să crească aşa una? Ce şcoală va face ea? Ce va ajunge ea? De un singur lucru sunt însă sigur: viitorul bordelurilor şi al puşcăriilor este asigurat. Din ce în ce mai mulţi părinţi îşi scapă copiii de sub control. Şi vor plăti un preţ foarte mare. De fapt, noi toţi îl vom plăti.
Cei de lângă noi sunt în multe feluri. Cei de lângă noi ne dictează comportamentul, ne dictează educaţia, ne dictează valorile şi influenţeaza viitorul nostru şi al copiilor noştri. Să îmi iertaţi depresia, dar eu chiar nu văd niciun viitor pentru nimeni în societatea asta.
Şi îţi mai vine la cabinet câte un necăjit din ăsta care şi-a rupt şalele dând cărămizi la mână prin Italia. Şi te ia la pertu, că lui i se pare că e cineva, doar pentru că are câteva sute de euro. Mecla aia de ţăran prost pe care o vede în fiecare dimineaţă în oglindă i se pare de prinţ. Şi îţi vine să-i bagi mandibula în creieri. Şi îţi vine să-l scoţi afară. Dar îţi spui că asta ar face scursorile de genul lui, nu tu, om educat. Şi îl iei deoparte şi îi explici că oile le-a păscut singur, nu împreună cu tine. Şi îi mai spui că dacă vrea respect trebuie să ofere respect la rândul lui. Că îl vei trata aşa cum te tratează el pe tine. Şi ai un mare zâmbet în interior când vezi că îşi cere scuze şi se comportă normal. Uite aşa, pas cu pas, încerci să schimbi ceva, încerci să educi, deşi fişa postului tău nu pretinde asta. Doar că ţie îţi pasă de cei de lângă tine. Şi de asta faci totul la extrem. De asta de implici. De asta scrii pentru alţii. De asta dai copiilor jucării, haine şi dulciuri. De asta cumperi medicamente pentru cei care nu-şi permit. Pentru că eşti încăpăţânat şi crezi în puterea exemplului. Şi, cine ştie?, poate vei deveni model pentru un copil, care atunci când va creşte va încerca să te imite. Va încerca să aibă şi el grijă de cei de lângă noi.
Pe Florin Vindecătorul îl găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
