Acum ceva ani, pe vremea când fiica mea era la grădiniță, din vorbă în vorbă, am auzit un părinte care, în urma unei prime ședințe cu părinții, mi-a povestit cum educatoarea copilului său le-a cerut imperativ tuturor părinților prezenți “să nu-i mai aducă pe copii îmbrăcați în plastic”. Apoi a continuat: “trebuie să le cumpărați pijamale din bumbac copiilor, că atunci când se trezesc după somnul de prânz se trezesc cu hainele lipite de ei din cauza materialelor proaste și ieftine”. Atât. Sec. Apoi a așteptat reacția părinților.
Eu mi-am petrecut prima parte a copilăriei în vremea comunismului și, sincer, habar n-am ce pijamale ne cumpăra mama și dacă găsea mereu bumbac. Acum, în vremurile astea în care oferta din magazine e destul de mare, nu e greu să găsești bumbac de mai bună sau mai proastă calitate. Însă ceea ce nu și-a luat în calcul doamna educatoare care a cerut cele de mai sus este dacă părinții acelui copil își permit să-i cumpere micuțului o pijama de calitate, dacă oamenii au bani și educație ca să știe să facă cel mai bun raport între preț și calitate. Să știe să citească etichetele. Eu, de exemplu, m-am jucat cu păpușile până la 14 ani și am crescut în preajma unei croitorese care croia după Neckermann așa că nu trebuie să citesc o etichetă ca să simt bumbacul la mână. Însă eu sunt eu și mama aceea care-și trimite copilul “cu pijama din plastic” poate fi o mamă cu 4 copii acasă ce muncește în 3 schimburi, vine ruptă de oboseală, săraca, după schimbul de noapte, se apucă să le gătească copiilor, să spele (poate nici mașină de spălat n-are) și acea femeie, când pleacă să cumpere pijama copilului de grădiniță, se uita la un singur lucru, să fie prețul cât mai mic. Și atunci, ce-i de făcut?
Păi, e foarte simplu, e cuvântul ăla cu E, ăla pe care l-am învățat cu toții și-l ținem pe buze mai des decât ținem rujul, dar a cărui semnificație o înțelegem din ce în ce mai greu. Se numește EMPATIE. Și, dacă doamna educatoare ar fi propus o idee după ce analiza puțin situația și n-ar fi început ședința cu părinții, expunânu-și cererile, lucrurile ar fi fost altele. Știu că e mult mai simplu să ceri, decât să oferi… idei, soluții, implicare, altruism. Noi toți greșim, cu sau fără voia noastră. Copiii, însă, mai ales când vorbim de cei de grădiniță, care n-au deloc discernământ, ei n-au nicio vină, ei sunt niște îngerași și pentru ei merită mereu să căutăm cele mai bune soluții. Și una dintre ele ar fi fost ca femeia asta care are probabil 30 de copii în grupă să-și facă și ea o listă, să identifice cazurile sociale și apoi, fără a-i nominaliza pe părinții micuților, să ceară ajutorul celorlalți. Să știe să prezinte lucrurile, să-și apropie toți părinții și să formeze o echipă cu ei. Chiar dacă între copii vor exista mereu diferențe sociale (chiar și la o grădiniță de stat), cei mici nu trebuie să simtă asta. În fond există mereu reduceri în magazine și sunt sigură că toți ceilalți părinți ar fi pus cu drag mână de la mână să cumpere o pijama unui micuț care poate doarme în pat cu copilul lor, mănâncă cu el la masă și care poate e chiar prietenul lui cel mai bun. Educatoarea, de acolo, de la catedra ei, ar trebui să fie un lider, să propună soluțiile cele mai bune pentru colectivul ei. Copiii, indiferent de orice aspect care-i diferențiază, nu trebuie să simtă altfel, nu trebuie marginalizați, arătați cu degetul sau izolați de grupul din care fac parte. Ei trebuie integrați, că de aia se duc la grădiniță și asta-i scopul acestei prime forme de educație: pregătirea pentru școală, pentru a păși cu dreptul în viața de elev care va veni cu provocări și mai mari. Toți copiii ar trebui să aibă șanse egale pentru că poate azi, micuțul ăla ciufulit care se trezește transpirat după somnul de prânz devine chirurgul de mâine care-i salvează viața doamnei educatoare după o operație grea.
Chiar la început de an, de exemplu, o educatoare poate renunța la toate buchetele alea de flori inutile și ruga părinții să doneze banii pentru a face o faptă bună, pentru a cumpăra pijamale copiilor nevoiași din grupă.
Dar, pentru acel dram de bunăvoință, e nevoie ca oamenii să vadă lumea în culori, nu în alb negru. Că doamna educatoare s-a uitat ea așa pe fișa postului și a văzut acolo litere negre pe fond alb și așa a interpretat obligațiile ei de serviciu, cu rigiditate. În alb și negru. Or, când vorbim de profesii de genul acesta, unde-ți trebuie vocație, vorbim de lucrul cu copiii, cu cei mai micuți, mai sensibili și mai drăgălași dintre oameni, fișa aia a postului trebuie văzută cu alți ochi. Ea trebuie văzută cu sufletul, nu doar cu ochii. Și, privind-o atent, vor apărea fluturașii, floricelele și alte gâze și ele sunt în culori, așa cum au fost create de Dumnezeu. Și asta e valabil pentru majoritatea locurilor de muncă.
Dacă toți oamenii și-ar interpreta rigid fișa postului și ar face DOAR ce scrie acolo, atunci poate ne-am trezi cum un doctor închide pacientul la loc, pe motiv că lui i s-a terminat programul de lucru și nu poate sta încă o oră în plus așa cum îi cer complicațiile apărute, nu-i așa?
Doamna din exemplul meu ar fi trebuit să știe că scopul grădiniței este acela de a învăța copiii să lucreze în echipă, să se ajute, să comunice, să-și dezvolte empatia, imaginația, creativitatea. Nefăcând asta, cresc șansele ca ei să devină angajații de mâine frustrați în birourile lor care stau peste program și preferă socializarea pe internet în loc să dezvolte relații de calitate față-n față cu oamenii.
Cred cu tărie că educatoarea ar trebui să vadă fiecare copil ca fiind unic, egal cu ceilalți, cu un potențial pe care chiar ea îl poate descoperi și încuraja, o ființă pe cât de fragilă pe atât de măreață căreia mediul în care se dezvoltă ar trebui să-i asigure tot ce este necesar pentru a deveni un adult echilibrat, un om adaptabil, un angajat coștient de valoarea lui și de ce poate face, un părinte iubitor, un soț responsabil etc.
Mesajul meu pentru doamna educatoare de genul celei de mai sus este să nu lipească etichete pe chipul nevinovat al copilului așa cum se lipesc “hainele din plastic” după somnul de prânz, ci, din contră, să încerce să-i păstreze puritatea cu care toți ne naștem că nu știm niciodată cu ce scop măreț a fost creat de Dumnezeu pe acest pământ acel pui de om.
Sau, cum zicea Goethe: Tratați un om așa cum este și va rămâne așa cum este, tratați-l așa cum poate fi sau cum ar trebui să fie și va deveni așa cum poate sau cum ar trebui să fie”.
Guest post by Florina Turugă
Toate articolele Florinei, aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Garderoba capsulă: cum o alcătuieşti
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
