Într-o epocă în care ne imaginăm viitorul in silico* și ne uităm la trecut cu ochelarii realității augmentate, Sapiens nu e doar o carte de istorie. Este o confesiune colectivă, spusă de un străin familiar, care ne obligă să ne recunoaștem iluziile. Yuval Noah Harari a lansat această lucrare în 2011, într-o perioadă în care lumea încă mai credea în progresul liniar și în promisiunea globalizării. Zece ani mai târziu, Sapiens devenise nu doar un fenomen editorial tradus în peste 60 de limbi, ci și un text-cult care a traversat cercurile elitiste, cancelariile puterii și feed-urile celor care, poate pentru prima oară, își puneau întrebarea: cum am ajuns aici?
Autorul: gânditor, povestitor, oracol?
Yuval Noah Harari nu este istoricul tipic. E un croitor de idei, un artizan al sintezelor mari, cu finețe narativă și un radar fin pentru anxietățile epocii. Format la Oxford, profesor la Universitatea Ebraică din Ierusalim, Harari a reușit ceea ce puțini intelectuali contemporani pot revendica: să pătrundă în dialogul global cu o voce distinctă. După Sapiens, au urmat Homo Deus (2016), o meditație despre viitorul post-uman, și 21 de lecții pentru secolul XXI (2018), un ghid lucid de navigare prin prezentul tulbure. Iar în 2024, Nexus – o carte despre rețelele informaționale și inteligența artificială – a reafirmat urgența de a regândi relația noastră cu tehnologia.
Harari are epigoni, dar și contestatari. A fost inclus în topul Foreign Policy al celor mai influenți gânditori globali, iar lideri precum Barack Obama, Angela Merkel sau Emmanuel Macron i-au cerut opinii în chestiuni ce țin de viitorul democrației și al tehnologiei. În același timp, vocile critice îl acuză de „infotainment academic” sau generalizări îndrăznețe. Dar poate tocmai aici stă puterea lui: în capacitatea de a face inteligibil ceea ce e, prin natura lui, înfricoșător de complex.
Despre carte: patru revoluții și o întrebare tăioasă
Sapiens împarte istoria umanității în patru revoluții definitorii: cognitivă, agricolă, unificatoare și științifică. Nu o face cu voce de muzeograf, ci cu aerul unui detectiv care investighează urmele unei specii care s-a învățat să-și spună minciuni utile. Revoluția cognitivă – momentul în care Homo sapiens a început să creadă în ficțiuni colective, precum religia, banii sau națiunea – este văzută drept motorul colaborării în masă. Revoluția agricolă, deși adesea idealizată, apare aici ca o capcană a confortului, care a transformat oamenii în sclavii grâului și ai suprapopulării. Unificarea omenirii – prin imperii, mituri și limbaje comune – este descrisă nu ca o cucerire glorioasă, ci ca o negociere fragilă între libertate și ordine. Iar revoluția științifică – cea care ne-a oferit antibioticele, dar și bomba atomică – e prezentată cu o sobrietate tăioasă: dacă puterea depășește înțelepciunea, progresul devine pericol.
Textul e scris într-un limbaj accesibil, dar nu facil. Harari are talentul rar de a formula idei complexe în fraze care pot deveni meme – fără să le trivializeze. Dincolo de fascinanta desfășurare istorică, cartea ridică o întrebare care ne urmărește tăcut: am devenit zei fără busolă morală?
De ce să mai citim Sapiens azi, în era post-sapiens?
Au trecut paisprezece ani de la apariția Sapiens. Dar în calendarul accelerat al lumii post-COVID, post-AI, post-siguranță, acești ani echivalează cu decenii din trecutul lent al secolului XX. Într-un prezent care se comprimă și explodează simultan, ce mai stă în picioare din teoria lui Harari? Surprinzător sau nu, aproape tot.
Nu pentru că ar fi oferit predicții infailibile, ci pentru că a desenat harta unor întrebări esențiale: cine suntem când nu mai credem în miturile fondatoare? Ce mai înseamnă cooperarea, etica, libertatea, într-o lume în care algoritmii ne știu mai bine decât ne știm noi? Harari spunea că omul e animalul care își spune povești pentru a coopera. Dar ce se întâmplă când mașinile încep să scrie poveștile în locul nostru?
Nu mai suntem doar sapiens. Am intrat deja, pe tăcute, în era post-sapiens – în care biologia nu ne mai definește și conștiința riscă să fie externalizată. Sapiens rămâne relevant nu ca un răspuns, ci ca o lentilă prin care vedem mai clar ce ignorăm. E o carte care ne reamintește cine am fost, dar mai ales ne întreabă, fără să ridice vocea: cine mai suntem acum?
Cine mai spune adevărul? 10 gânditori care ne ajută să înțelegem lumea post-adevărului
Ce nu poate face (încă) inteligența artificială – și de ce e o veste bună pentru noi
*„In silico” este un termen inspirat din expresiile „in vivo” (în organism) și „in vitro” (în eprubetă), folosit în știință pentru a desemna simulările pe calculator. În context filozofic sau futurist, „viitorul în silico” sugerează o lume în care inteligența, conștiința și poate chiar viața nu mai sunt proprii ființelor biologice, ci codului, datelor, algoritmilor. Termenul se leagă direct de ideea post-umană: oameni hibridați cu tehnologia sau înlocuiți de entități non-biologice cu capacități superioare.
Citiţi şi
Viitorul care ne depășește? Episodul 5 – Noi, femeile care nu acceptă un viitor fără ele
Acum, toți ne luăm informațiile de la ChatGPT
Viitorul care ne depășește? Episodul 3 – Elon Musk: omul care comprimă viitorul
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
