Sunt o mamă rea?

13 August 2013

Când nu ai cu cine să vorbești, ce faci? Fie te apuci să îți scrii singur mailuri… fie începi să te gândești serios să îți faci un blog, să scrii acolo toate gândurile tale, trimițându-le undeva spre nicăieri, cu o speranță că cineva le va citi și poate îți va spune că simte la fel ca tine. Să mă rezum la prima variantă ca să nu mă mai supun oprobriului public, deoarece mă judec eu singură destul…?

Una dintre temele recente de gândire este Alexandra.

Îmi planific viața ca și cum ea n-ar exista. Și mă simt vinovată. Sunt mama ei. Ar trebui probabil să mă gândesc la ea non-stop. Și uite ca nu o fac. Eu mă gândesc la mine, separat de existența ei. Sunt rea? Sunt egoistă? Sunt o mamă denaturată? Poate.

Mă uit pe Facebook la părinții care se identifică cu propriii copii, se definesc prin ei, își pun poza lor ca poză de de profil, și mă gândesc: ce prostie! Nu trebuie să te definești prin copilul tău. Nu trebuie să te identifici cu el. Tu și el sunteți două persoane diferite, separate. Tu ai viața ta. El o are și o va avea pe a lui. El și nici tu nu trebuie să vă dați socoteală unul altuia. El trebuie, ca și tine la vremea ta, să se construiască, să se caute, să se definească individual. Unde se trage linia între a fi părinte și a fi om, adult, persoană cu propriile vise, speranțe, idealuri?

Da, eu am fost cea care l-am adus pe lume. A fost în pântecul meu, am alăptat-o la sân, am purtat-o în brațe, am dormit cu ea lângă mine atâția ani, am stat cu ea în spital… și uite că acum… sunt departe și nu mai văd rostul la a ma întoarce înapoi. Ea a crescut, eu am crescut. Eu și ea continuăm să creștem, altfel, separat una de cealaltă. Eu îmi planific existența fără ea. Mă gândesc mereu că asta face parte din mersul lucrurilor. Că peste alți câțiva ani ea va face la fel. Și eu m-aș bucura să fie ea însăși și doar să mă informeze despre planurile ei, fără să vină să-mi ceară voie să viseze, să-și formuleze obiective, să lupte pentru ele, să creeze oportunități, să câștige, să piardă și să încerce din nou, cu mai mult elan.

Sunt mai bine de 20 de ani de când mă caut și mă construiesc prin tot ceea ce fac și îmi propun să fiu mai mult, mai bună…

Apoi a venit ea. Trebuie să spun ca la 26 de ani nu știu dacă voiam un copil. Nu știu și nimeni nu știe sigur când îl vrea. Pur și simplu îl are. Îți spui că ești tânăr, că atunci e momentul, că trebuie să faci și un copil, chiar dacă perspectiva te sperie. Și-l faci. Apoi te lovești de toate celelalte. De nopți nedormite, de grija lui, de epuizare, de uitarea de sine. Când ai un copil, uiți de tine. Te privești în oglindă și nu te mai recunoști. Uiți că ești femeie. Ai uita și că ești soție dacă soțul n-ar fi acolo să-ți reamintească de datoria ta de soție. Și le îndeplinești pe toate: ai grijă de ei, de a-i vedea sănătoși, hrăniți, curați, fericiți… ai grijă de tot, numai de tine nu mai ai grijă. Nu mai ai pentru că nu mai contezi, îți spui că dragostea pentru ei este cea care te definește acum și prin ea trebuie sa te împlinești. Și trec anii… Tu redevii femeie, încet, încet, rămâi soție, mamă… dar te-ai pierdut pe drum.

mama fiica

Acum am șansa să mă regăsesc. Abia acum trăiesc o noua etapă a regăsirii. Parcă m-am întors în timp. Parcă sunt iar în liceu, compunând poezii și căutându-mă în pagini de jurnal. Cum e mai bine?

Nu știu. Știu că, dacă mă gândesc la ea, sufăr. Sufăr când văd mămici cu pruncii lor în brațe și al meu e departe. L-am lăsat altora. Sunt tot ai mei, nu e singur. E fericit, are animăluțele lui, are spațiul lui de joacă, are copilăria asemenatoare cu cea pe care am avut-o eu. Și nu e rea, știu sigur. E un spațiu lipsit de griji, un timp al ei în care, sincer, nu cred că se gândește la mine. Nici eu nu mă gândeam la părinți. E adevarat, ai mei erau lângă mine. Trăiam fiecare zi cu bucuria de a ma juca, de a alerga, de a descoperi un loc nou și o nouă întrebuințare a lucrurilor din jur. Apoi am descoperit cărțile și-am citit. Mult. Multe povești… unele i le-am spus și ei, și m-am surprins cu detalii pe care le știam după atâția ani.

Revenind la acum. Acum nu mă gândesc la ea decât uneori. Mă gândesc seara când stau în pat că sper să fie bine, să fie sănătoasă, să o păzească Dumnezeu. Și-atât. Mă gândesc la mine. Toate grijile pe care le am sunt legate de viitorul meu, la cât am riscat pentru a-l face mai bun. Divorțul tocmai s-a terminat de o lună. Și eu mă gândesc numai la mine. Oh, Doamne…

Nu mai sunt soție. Nici mamă nu prea mai sunt. Am redevenit eu. Până și corpul… mă simt mai bine ca la 20 de ani. Învăț, fac sport, citesc, lucrez la mine, la visele mele. Singură.

Am zile când nu vorbesc cu nimeni. Stau închisă în camera mea și îmi văd de cărțile mele.

Experiența câtorva zile fără internet mi-a arătat cât de neimportant e. Mi-am propus să nu mai stau on-line, să văd cine își aduce aminte de mine. Realitatea mi-a arătat că nimeni nu se gândește la mine. Nu e dureros să afli asta. E un fapt la care te aștepti. E normal. Fiecare are viața lui. Și-atunci e anormal să te gândești tu la viața ta? Să fii tu centrul preocupărilor tale? Nu cred. Asta fac. Mă gândesc la mine, la planurile mele, la ce am de făcut pentru a le vedea împlinite. Atât!



Citiţi şi

Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?

Duminica Cocalarului. Ce mai e de făcut?

Țara în care hoții și proștii ne omoară între ei

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

  1. maria / 20 August 2013 8:39

    Buna, Ana-Maria

    Eu am intrat in viata unui parinte divortat si am aflat cata durere si disperare a existat inainte de a lua decizia de a fi separat de copil…gandeste-te ca orice om are inainte de legaturile omenesti o legatura indisolubila cu Tatal nostru si m-a induiosat sa vad ca prin El tii legatura cu fiica ta. O sa fie bine! Curaj si incredere!

    Te imbratisez cu drag!

    Reply
  2. Zelda / 19 August 2013 15:22

    Daca ai divortat, te felicit. Doar l-am vazut atunci, la un banchet. Mi s-a parut o diferenta mare intre voi, ca mentalitate. Te tragea in jos, acolo, la el, printre ai lui, te separa de ai tai, de prieteni, de o viata mai buna, iti lua in râs meseria. Probabil ca la un moment dat diferentele s-au transformat intr-o prapastie de netrecut. Daca distanta dintre tine si fiica ta inseamna miile de km pe care le stiu, inseamna ca ai ales o viata normala intre oameni normali.

    Cei care te judeca mai jos, o fac in necunostinta de cauza. Uite, un posibil viitor subiect: de ce oamenii au tendinta de a-i judeca si implicit condamna pe altii doar dupa cateva – extrem de putine – lucruri pe care le afla despre ei? Ce usor pot pune unii stigmatul pe fruntea cuiva, care doar a scris o pagina de blog pe internet….

    Reply
    • Miha / 19 August 2013 23:19

      Tu vorbești de judecată??Dar in mesajul tau ce faci??Ti se pare normal sa lase un copil singur,sa se ducă in lume sa își facă cariera si sa își trăiască viața,ca la 20 de ani??In cazul asta,si tu,si ea aveți nevoie de psiholog…

      Reply
      • anca / 22 August 2013 0:48

        Miha n-ai inteles. Mai citeste o data, cu mai multa atentie. Unde scrie ca isi traieste viata ca la 20 de ani?

      • Zelda / 1 September 2013 7:18

        Da, Miha. Mi se pare foarte normal ca fiecare om sa faca asa cum simte si nu ceea ce vor ceilalti.

      • Zelda / 1 September 2013 7:25

        P.S. Ai idee cam cate mame au plecat sa lucreze in Italia ori in Spania si si-au lasat copiii mult mai mici decat fata Anei_Maria cu tatii sau cu bunicii? Stii ca nici acelea nu pot veni vreo cativa ani acasa sa-si vada copilul, pt ca vor cetatenie, domiciliu stabil in tara respectiva sau pt ca pur si simplu persoana pt care lucreaza nu le permite sa plece, amenintandu-le cu concedierea in caz contrar.

  3. arakelian / 18 August 2013 21:36

    Deja are copilul tau peste 20 ani. Tu ai peste 45 ani. La 45 ani esti o persoana matura, responsabila, cu activitati, hobby, un grup de prietene, deja ai locuinta si ipoteca acoperita, nu mai ai pempersi de cumparat, de carti se rup rafturile in casa, asa ca poti as redescoperi bilbioteca publica, gratuita, prietenii, etc.

    E treaba ta ce simti, si ce gandesti. Nu esti o mama rea, din contra, daca copilul de 20 ani se descurca singur, atunci esti o mama impecabila: ai copil independent si matur – asta e o realizare. Mare.

    Reply
    • Miha / 19 August 2013 22:49

      Din păcate copilul ei e micut, e la vârsta când are cel mai mult nevoie de mama,când face primii pași la școala…cum se poate descurca un astfel de copil singur?!

      Reply
  4. simona / 17 August 2013 16:32

    “Trebuie să spun ca la 26 de ani nu știu dacă voiam un copil. Nu știu și nimeni nu știe sigur când îl vrea. Pur și simplu îl are.” S-o crezi dumneata, draga doamna. Ipocrizia si egoismul duse la extreme sunt cele care te caracterizeaza pe tine. Povestesti despre perioada in care ai stat alaturi de copilul tau ca un om pedepsit la ocna grea. Seara, cand spui ca te rogi ca Dumnezeu sa-i dea sanatate si s-o apere, roaga-te sa nu-ti dea nici tie Dumnezeu una din lectiile dureroase ale vietii, sa te faca sa intelegi cat de putin meriti, si cat de mult ti-a fost dat. Si-ai risipit.

    Reply
  5. Giselle / 15 August 2013 23:32

    Știi ca ești vinovata dar cu toate astea aștepti sa vina alte persoane pentru a te convinge ca ești o mama buna.Scuze ca îți spun dar dai dovada de foarte mult egoism,te gandesti doar la tine,nu si la ceilalți din viața ta,nici măcar la propriul copil.E dureros!Te poți regăsi ca femeie si cu un copil alături,cu atât mai mult,vei fi împlinita si ca mama,ceea ce e minunat,iar peste ani vei vedea roadele implicarii tale in viata lui.Alte femei ar da orice sa-si țină in brate propriul copil,dar nu au aceasta posibilitate.Tu pur si simplu vrei sa îți trăiești viața,in cazul asta păcat ca ai făcut un copil ,doar pentru a-l lăsa altora sa-l crească.

    Reply
  6. Colette. / 15 August 2013 19:00

    Dac-ar fi vorba doar de-un egoism intelectual, te-as întelege… Dar nu, tie îti lipseste dragostea ! Nu sã fii iubitã, ci sã iubesti tu. Fericirea apare din altruism iar nefericirea din egoism. Ai, cum ar spune Aristotel, o pasiune dezordonatã fatã de propriu-ti ‘ego’ … 🙁

    Reply
  7. miriam / 15 August 2013 13:36

    Cred ca oamenii impacati cu ceea ce fac si simt nu simt nevoia sa se justifice, iar acest post este o incercare disperata de justificare.

    Reply
  8. Iulia / 13 August 2013 21:05

    Cat de trist…
    Dumnezeu sa te ajute sa te regasesti 🙂

    Reply
  9. Carmen / 13 August 2013 17:08

    Bine te-am găsit! Nu esti singură! Avem povesti aproape identice! Ai perfecta dreptate!

    Reply
  10. Cristina / 13 August 2013 13:51

    Si totusi, Alexandra unde este?

    Reply
  11. irina / 13 August 2013 13:04

    felicitari ! m-a uns la suflet articolul !!!!

    Reply
  12. mihai / 13 August 2013 12:35

    draga doamna si mama ingrijorata,
    bloging-ul a devenit un trend greu de rezistat, usor de corupt, dar mai ales a devenit usor profan.
    Aparent, atunci cand scrii sau vorbesti despre tine, te simti mai usurat, mai bine, iti creste increderea de sine etc. Acuma si savantii confirma; aparent cand vorbesti despre tine, aceleasi zone ale creierului se activeaza ca si cand ai face sex.

    coruperea a aparut cu ceva timp in urma, cand niste forme neardentaliene de viata, ”de abia iesit din pestera” au descoperit ca pot comunica absolut (si aici ma refer la cea mai mica tampenie trecute prin capul acelor indivizi). Efectul este unul simplu: credibilitatea blog-urilor scazand sau disparand dramatic.

    toate gandurile, experientele pe care le-ati expus aici isi au locul intr-un jurnal, un prieten fidel care nu ar trebui expus nimanui; respectiv dupa trecerea in nefiinta. Si motivul este foarte simplu: oricine poate vizualiza si folosi aceste ganduri impotriva dumneavoastra, manipulandu-va sentimentele, sau batandu-si pur si simplu joc de ele, efectul psihologic si moral fiind unul serios.

    oricat de bune ar fii intentiile dumneavoastra, va sfatuiesc ca acest mod de a va expune gandurile ii atat periculos, cat si facut in locul nepotrivit, la accesul oricui
    o zi buna
    p.s. ma scuzati, nu stiam cum sa va transmit toate astea personal, intr-un e-mail evental.

    Reply
    • Ruxandra / 13 August 2013 22:30

      Mihai, din greseala am dat “ok” la ce ai scris. Sfaturile tale de a-ti tine gandurile pentru tine, s-ar putea sa faca rau – cu tot cu bunele tale intentii. Nevoia de exprimare se pare ca exista chiar si la tine. Daca ceea ce spunem ar putea ajuta macar o singura persoana, inclusiv pe noi insine, inseamna ca e timpul sa dam glas gandurilor, daca nu, sa ne mai gandim.

      Pai curajul de a exprima ce simtim trebuie premiat, nu condamnat sau tinut sub saltea. Riscuri?! Si sa respiri este un risc, dar ni-l asumam.

      Sigur, e dreptul tau la o opinie, dar atentie la sfaturi. Si tocmai mi-am asumat acest sfat!

      Reply
  13. diana / 13 August 2013 12:35

    Dar nu, nu esti o mama rea!

    Reply
  14. diana / 13 August 2013 12:34

    Da, atat de dur si totusi atat de realist.
    Te gandesti la tine, si eu ma gandesc la mine, la planurile mele, la viitorul meu, la visele mele insa la ce bun sa-ti traiesti magia viselor implinite singur, fara familie, fara cei carora le curge acelasi sange prin vine, fara cea care este desprinsa din faptura ta, fara fetita ta? Viata merge inainte mereu, esti femeie, esti sotie, esti mama, esti casnica sau femeie de cariera, esti visatoare….esti orice vrei sa fii insa pentru cineva esti totul si mult mai mult decat atat, pentru ea…fiica ta. Barbatii (si femeile deopotriva) apar si dispar din viata noastra fie din vina noastra sau cu voia noastra insa copiii nostri raman, sunt cei care ne ajuta sa ne ridicam cand suntem doborati, ne ajuta sa mergem mai departe, ei sunt sufletul nostru, carnea noastra, sangele nostru sunt…noi.
    Ea sigur este bine acolo unde e, ingrijita, educata, hranita insa din sufletul ei lipseste o particica…TU!

    Reply
  15. gabi / 13 August 2013 10:15

    suuuper … o prietena tocmai ce a avut un episod naspa cu fiica ei adolescenta, am sa-i dau sa citeasca

    Reply

My two pennies for Colette. Cancel

* required
* required (confidential)

catchy.ro