(ar trebui să fie o cronică de carte, dar eu nu scriu cronici de carte)
L-am cunoscut pe Cristian Presură în vara lui 2019, pe o terasă din liniștitul nostru orășel, unde ne-am strâns mai mulți ”nebuni” care credeau (unii dintre ei încă mai cred) că pot schimba lumea. Mi-a fost drag din prima clipă doar fiindcă știam că e fizician… pentru că eu, ca absolventă de fizică tehnologică reconvertită profesional, nu întâlnesc prea des oameni cu care pot face glume despre pisica lui Schrödinger.
Abia după vreo câteva luni am aflat că băiatul ăla drăguț și modest, cu care am stat de vorbă de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea, este de fapt, în domeniul lui, un superstar. Că e unul din ce mai tari fizicieni și, poate, (adică meritul asta nu i-l contestă nici cei care-l critică) cel mai tare ”popularizator” român (chiar există cuvântul ăsta, am căutat) de științe – respectiv fizică. Cu cât trecea timpul, cu cât mai multe aflam despre cariera și realizările lui Cristian, cu atât mai puțin îmi venea să cred că noi doi am stat la aceeași masă și am povestit ca… doi oameni egali.
Într-o carieră începută în presă și terminată în… managementul proiectelor, am avut șansa de a sta aproape de câteva celebrități și, dacă e adevărat că în ultimele minute de viață îți revezi cele mai importante momente trăite, sunt câteva care sigur îmi vor trece prin fața ochilor înainte de a-i închide definitiv. Interviuri pe care le-am luat, ca foarte tânără jurnalistă, lui Horia Nestorescu Bălcești, Petre Roman, Dumitru Iuga, Victor Surdu și Emil Constantinescu (ok, tinerilor, căutați și voi pe Google, dacă numele astea nu vă spun nimic…). Momentul când Albert, Prințul de Monaco, mi-a strâns mâna, la inaugurarea unui centru pentru copii din comuna Măldărești (și fiica mea, care mai avea vreo 3 luni până să iasă la lumina zilei, tot lovea cu piciorușele). Cafeaua pe care am băut-o cu Matei Vișniec, chiar lângă cafeneaua în care a scris cea mai mare parte din ”Sindromul de panică în orașul Luminilor”. Și conversația relaxantă, dar înviorătoare, cu Cristian Presură, undeva pe dealul Capela.
Îmi tot reamintesc de întâlnirea cu Cristi pentru că tocmai am terminat de citit una din cele mai personale cărți care mi-au trecut prin mână. O carte scrisă cu neliniști, durere, iubire și speranță. Cu bucăți de suflet! O carte în care mă regăsesc cu totul. Pentru că și eu, asemenea lui Cristi, pe măsură ce mă apropii de sfârșitul vieții, îmi dau seama că nu știu cine sunt și cum am luat ființă între atomii creierului meu. Dar un lucru știu, și superba carte a lui Cristian Presură, ”Care e diferența între un copil și un laptop”, mi-a confirmat încă o dată: suntem făcuți din același material cu orice corp ceresc.
Suntem praf cosmic! Nu știu încă, nici Cristi nu știe și, cel mai probabil, nu vom afla niciodată dacă o forță divină care nu poate fi (încă) explicată a pus laolaltă toate aceste particule în fix forma care este astăzi Silvia, sau pur și simplu legile obiective și impersonale ale fizicii poartă responsabilitatea a ceea ce sunt eu azi.
Suntem praf cosmic! Perspectivă din care multe lucruri pe care le consideram vitale devin irelevante – cum ar fi, de exemplu, că nu am reușit să lămuresc 12 oameni să își întocmească așa cum trebuie rapoartele de activitate, autoritatea de management îmi mănâncă nervii cu un milion de pretenții (din care cinci sute de mii complet nejustificate) și marea iubire a vieții mele mi-a frânt (încă o dată) inima.
Suntem praf cosmic*! Dar și mai cutremurător decât această constatare e faptul că, uitându-mă în jur doar câteva secunde, între un talk-show cu politicieni și o postare antivaxer sau între un articol despre pământul plat și imaginea unei foste vedete de… filme pentru adulți care acum dă sfaturi despre cum să-ți păstrezi virginitatea până la căsătorie, realizez că o mare parte dintre noi suntem doar praf!
Suntem făcuți din pulbere de stele! O fi bine, o fi rău? Tot ce știu acum e că nu știu! Sau, cum minunat o spune Cristi ”Viața rămâne în mod necesar un proces de asumare personală în deplină conștiență a faptului că nu putem fi siguri de nimic. Lupta noastră personală este de a nu lăsa o astfel de incertitudine ontologică să ne afecteze bucuria de a trăi”.
***
(*n.red: 97% din corpul omenesc este format din praf de stele, spun cercetătorii care au măsurat distribuția elementelor esențiale ale vieții în peste 150.000 de stele din galaxia Calea Lactee. Cele mai comune șase elemente ale vieții pe Pământ – care formează peste 97% din masa corpului uman – sunt carbonul, hidrogenul, azotul, oxigenul, sulful și fosforul. Este un fapt de necontestat că cele mai multe dintre elementele esențiale ale vieții sunt produse în stele.)
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy!
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.