Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Tuciul nu e un obiect oarecare

9 November 2019

Am trăit o copilărie în care tuciul era un element de baza în orice gospodărie de la țară. La mine, în Oltenia, se cheamă tuci, prin alte zone ale țării se cheamă ceaun, dar are aceleași întrebuințări. Tuciul, în multe mărimi, este pentru toate anotimpurile, fie ele reci sau calde.

Iarna, într-un tuci mare fierbeau, mama și bunicile mele, șunca, piftiile, cârnații de băgat la oală cu untură, măruntaiele pentru umplut caltaboșul, apoi, când terminau cu toate, după Sf. Ion, adunau jumările, untura veche, folosită la gătit și le fierbeau într-un tuci special cu sodă ca să facă săpun. Dacă nu ieșea bine, îl tăiau în bucăți mici și-l mai fierbeau încă o dată. Bunica-mea era specialistă și foarte pretențioasă, dacă nu ieșea săpunul de la consistența pe care și-o dorea ea, era în stare să-l fiarbă la infinit. Noroc că experiența și priceperea ei nu dădeau niciodată greș. Îmi plăcea să stau cu ea lângă tuci, să amestec lichidul mai întâi subțire, apoi din ce în ce mai gros și leșios. Lemnele trosneau, focul ne privea cu mii de ochi scânteietori, nu mai simțeam frigul, doar poveștile și vorba caldă a bunicii. A două zi, când se răcea bine roata aia de săpun, o tăia în triunghiuri precise și le urca în pod, la uscat.

Primăvara, în tuciul pentru păsări, mama fierbea mălai, urzici și pălămidă, hrană pentru bobocii de rață și de gâscă, iar de Paște, în tuciul de gătit, fierbea măruntaiele pentru drob și ciorba de burtă.

Vara era anotimpul păsatului de mălai dulce, care se împărțea în ziua “Moșilor de vară” împreună cu merele dulci-acrișoare, apoi le venea rândul dulcețurilor de vișine, de căpșuni, de cireșe, iar după mijlocul verii, roșiilor pentru conservă. Seara, adunam roșiile din grădină în găleți, le spălăm, le lăsăm să se zvânte pe masa acoperită cu ștergare mari și a doua zi, dimineață devreme, le tăiam în bucăți, le dădeam prin mașina de tocat și le puneam la fiert în tuci. Un tuci mare, de câteva vedre. Împărțeam sarcinile și nimeni nu protesta. Una se ocupă să țină focul viu, la început, până începea să bolborosească bulionul, apoi trebuia să-l țină molcom, și asta era cel mai greu. Coceni, lemne, vlăstari uscați de viță de vie, toate erau bune de pus pe foc. Alta se ocupa cu învârtit linguroiul în tuci. Încet, cu atenție, în mișcări rotunde, de sus în jos sau circulare, pe pereții tuciului. În timp ce fierbeau roșiile, spălăm sticlele, le limpezeam bine și le așezam roată pe lângă foc, să se usuce, încălzească, ca să poată să primească în burta lor bulionul fierbinte și gros. După câteva ore de fiert, dintr-un tuci plin ochi, abia mai rămânea jumătate.

Apoi venea rândul toamnei, cu magiunul de prune și nelipsita zacuscă, hrană prețioasă pentru iarnă. 

Că se fierbeau dulceață, magiun, roșii sau zacuscă, eu abia așteptam momentul final, când se umpleau toate sticlele și borcanele și noi, copiii, ne înarmam cu linguri și râcâiam pereții tuciului. Coaja aia, de fructe sau legume uscate la dogoarea focului, era cel mai bun desert.

Tuciul cunoaște bine inima oamenilor. Roșie, vie, pulsantă și petrecăreață la nunți și botezuri, neagră-vinetie, tristă și neîmpăcată la pomenirea celor adormiți.

Bunica-mea zicea: “vai de familia care nu are un tuci pe lângă casă!”. Tuciul nu e un obiect oarecare, e grija, priceperea, tradiția și obiceiul țăranului român. E însăși viață de toate zilele, cu bucurii, tristeți, alergătură multă și satisfacții când, toți ai casei, se adună pe lângă el și-i gustă bunătățile forfotite la foc mic.

Pe Marietta o găsiţi întreagă aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Rușine cu voi!

Nu sunt o femeie pentru publicul larg

Mi-e dor de acasă

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro