Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

“Vezi, fată, dacă te măritai cu mine, tot dracu’ ăla era!”

5 April 2019

Începând cu clasa I, de fiecare 1 martie primeam mărțișoare de la Mișu. Multe mărțișoare, nu doar unul, vreo 5-6, mi le dădea pe rând, în fiecare pauză. Într-un an, mi-a adus și acasă, l-am zărit de la fereastră cum arunca pe furiș un plic în curtea pudrată generos cu un strat de nea.

La școală, toți copiii ziceau că e îndrăgostit de mine și eu mă rușinam, mă enervam și nu mai vorbeam cu el. A doua zi, îmi aducea bomboane și când își golea buzunarele pline de caramele pe banca mea, se îmbujora până în vârful urechilor, mijea ochii a zâmbet și două gropițe moi și delicate i se formau pe obrajii rotofei. Le-am refuzat o singură dată, dar tristețea din ochii lui m-a durut atât de tare, că n-am mai îndrăznit să repet refuzul. Făceam în așa fel să pară că bomboanele erau pentru toți, eu aveam doar privilegiul să le împart.

Când eram la gimnaziu, după ore, împreună cu alți colegi, ne opream de multe ori la școală să jucăm volei. Nu aveam teren și nici fileu, jucam peste tuburile care alimentau cu apă caldă caloriferele școlii, iar liniile de demarcație le trasam cu o piatră ascuțită. Câte partide la ultima picatură de sudoare și de forţe am jucat, câte cămăși mototolite, câți genunchi juliți, feţe prăfuite și hohote de râs sau certuri memorabile. Mai ieșea câte-un profesor și ne certa că jupuim învelișul sub care se ascundea vata de sticlă ce îmbrăca tuburile, dar promiteam de fiecare dată că o sa fim mai atenți și ne lăsa în pace.

Iarna, jucam fotbal pe terenul de handbal, bătătoream zăpada până devenea ca o pistă de patinaj, iar când ne luam la ceartă treceam la frecatul pe față cu zăpadă. Când a venit vremea liceului, am plecat la oraș și tot în aceeași clasă cu Mișu am nimerit. Crescând, prietenia noastră a devenit tot mai solidă, cercul de prieteni comuni s-a lărgit și le-a cuprins și pe surorile mele, și pe ale lui.

Cele mai frumoase, vesele și de neuitat petreceri se țineau acasă la Mișu. Multe dintre noi, fetele, ne-am îndrăgostit la petrecerile acelea și el, de câte ori mă îndrăgosteam eu de cineva, îmi zicea: “Ce te uiți, fată, la ăla, că nu vă potriviți, mai bine ia-mă pe mine”, și râdea cu gura până la urechi.

Avea un soi de atenție, de protecție, pentru mine și surorile mele și noi îl vedeam ca pe fratele nostru, se instaurase între noi o prietenie puternică, ne dădeam sfaturi, ne ajutam, ne consolam pentru nereușite și ne bucuram pentru succesele fiecăruia dintre noi. Pentru că prieteniile adevărate așa sunt – fără timp, fără interes, fără invidie, fără explicații, doar bucurii și tristeți de trăit împreună.

În vacanța de vară stăteam pe scară la mine acasă, beam ness frecat cu zahăr și apă minerală, Mișu fuma, ascultam Smokie, Bruce Springsteen, Phil Collins, Dire Straits, Whitney Houston si jucam canastă.

Citiţi şi E atât de multă viaţă în bătrânii din ziua de astăzi, că tinerii ar trebui să ia exemplu

Când și-a luat carnetul și venea cu mașina, jucam cărți pe porunci; dacă pierdeam eu, trebuia să-i spăl mașina, dacă pierdea el, trebuia să bată covorul din camera mea. Câte râsete, voie bună și inconștiență tinerească în inimile noastre. Era deștept Mișu, dar nu se aplica, cum zicea dirigintele. Avea însă un simt extraordinar al afacerilor, cred că asta i se potrivea de minune, să fie antreprenor.

Într-o vară, s-a însurat cu Doinița, o fată veselă, vorbăreață, activă, care se potrivea de minune cu Mișu cel calm, molcom în vorbă și gesturi, bun ca pâinea caldă, și cu ochii zâmbitori. Şi s-a mutat la oraș. Apoi m-am căsătorit și eu, am plecat din țară și câțiva ani nu ne-am mai văzut. Ne-am întâlnit într-o vară la noi la țară, am stat o după-amiază întreagă la povești sub vișinul copilariei mele. A sporovăit cu bărbatu-meu despre afacerile lui, m-a certat prietenește că m-am măritat cu unul care bea doar apă și n-are cu cine să bea un spriț, am râs și ne-am mirat de coincidența că sunt născuți în aceeași zi. “Vezi, fată, dacă te măritai cu mine, tot dracu’ ăla era!”

Ultima dată ne-am văzut într-o dimineață de sfârșit de august, într-o benzinărie. Noi plecam acasă, în Italia, el făcuse plinul, își băuse cafeaua și pleca spre întâlnirea cu un client. Ne-am amintit de seara precedentă, când mâncaserăm toți patru, eu și soțul, el și soția, la o terasă din oraș. Lumina pe acolo era atât de chioară, că am încurcat comenzile și am mâncat la nimereală. Soțul meu, vegetarian, a mâncat pizza cu cârnați și soția lui Misu, pizza cu ciuperci. Am râs, ne-am simțit bine, am pălăvrăgit , iar seara aceea veselă, fără griji, plină de povești și nostalgice amintiri ale tinereții mi se întoarce uneori în minte și-mi provoacă, în egală măsură, zâmbete și tristețe.

În dimineața aceea de vară ne-am îmbrățișat într-o benzinărie și ne-am promis să ne revedem vara următoare, în aceeași formulă, dar pe altă terasă, mai puțin chioară. Ultima îmbrățisare, ultimele recomandări: “Mișule, pune mâna și slăbește!”. “Mâna o pun, fată, dar nu slăbesc”. Şi râsete generale.

N-am mai apucat să ne vedem. În primăvara următoare, într-un început de Mai însorit, Mișu a plecat definitiv din lumea noastră. Inima lui mare, de om bun și cald a decis să-l ducă dincolo de albastrul cerului pe care ne întreceam, copii fiind, să găsim în grabă Carul Mic și Carul Mare. Cine știe, poate că Mișu a deschis și acolo un bar și stă la cafea, țigări și partide de canastă cu Sf. Petru și ceilalți prieteni ai noștri, plecați și ei, atât de tineri.

Pe Marietta o găsiţi întreagă aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Mami, ne iei gogoși, te rog!

Tuciul nu e un obiect oarecare

Până de curând, aveam o prietenă – Doria

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro