Am fost o generaţie de handicapaţi emoţional

Catchy

20 September 2017

Noi, generaţia cu cheia de gât, suntem o generaţie de depresivi lipsiţi de dragostea părintească, care nu recunosc asta pentru că depresia, în România secolului XXI, e încă o ruşine, nu o boală. Suntem generaţia acelor copii care au crescut fără să simtă iubirea despre care li se repeta zi de zi, acasă, că e motorul generator al tuturor acţiunilor părinteşti, inclusiv a faptului că eram crescuţi de bunici. Lipsa acestei iubiri a născut monştri care, trist, dar adevărat, habar nu au că sunt următoarea generaţie de părinţi blamaţi în cabinetele de psihoterapie, de peste 15-20 ani….

Ce poate fi frumos în faptul că am crescut responsabilă, cu cheia la gât, ferită de pericole, dar ferită şi aproape complet de prezenţa părinţilor nevoiţi să muncească (pentru mine, cică, pentru viitorul meu bun… acum, la 35 ani, sună atât de ironic). Viitorul bun mi l-am făcut singură, moştenirea de la părinţi au fost şi sunt urâtele amintiri ale zilelor în care stăteam singură acasă, ale zilelor în care copiii de la bloc mi-au fost familie, pentru că ne aveam doar unii pe alţii într-o lume marcată de absenţa zilnică a părinţilor. Ce poate fi frumos în amintirea bătăilor zilnice pe care le încasam şi dacă scriam urât, după o zi, ca atâtea altele, în care îmi făcusem singură temele şi scrisesem cât de frumos mă pricepeam eu, copil venit de la ţară la oraş, cu câteva zile înainte de începerea şcolii, copil trezit la 6 zilnic, care mergea singur din a doua zi de şcoală, jumătate de oraş, cu șapte kilograme în spate, de am rămas cocoşată la propriu, de atunci?!

copii joaca

Ştiţi ce e frumos în toată povestea asta? Dar şi trist? Că amintirile cele mai importante, amintirile de bază, pe care s-a format personalitatea şi stilul meu de parenting de azi, nu sunt despre părinţii mei, nici măcar una, ci despre bunica din partea mamei, care nu a ridicat o dată mâna la mine, nu m-a pus o dată la treabă în curte, care mi-a spus poveşti la culcare şi a dormit cu mine în pat până m-am desprins singură de ea.
Iar azi, când are 80 ani şi multe riduri, când abia dacă mai vede cu un ochi, iar eu vin cu fetiţa mea, în vacanţă, pe la ea, mă mai cuibăresc în braţele ei calde şi primitoare şi-i spun: mi-ai fost şi mamă şi tată, pentru că am fost un copil orfan…

Asta suntem cei mai mulţi dintre noi, ăştia cu cheia de gât. Copiii orfani de acum 25-30 ani, adulţii de azi care, dacă mai au în ei o fărâmă de curaj şi de voinţă în acceptarea carenţelor ce au însemnat pentru ei anii 80 şi lipsa acută a părinţilor, rupem uşile cabinetelor de psihoterapie, pe bani mulţi. Ca nu cumva să fim, pentru copiii noştri, aceiaşi părinţi abuzivi din neştiinţă şi lipsă de deschidere (nu a fost în întregime vina lor, ci a vremurilor lipsite de informare, de denaturare a realităţii în care trăiau alte popoare mai avansate). Cumva, cineva trebuie să rupă acest cerc vicios. Ai noştri, la rândul lor, au fost victimele abuzului de orice natură, al anilor 60, care reprezentau pentru ei aceeaşi absenţă a figurii părinteşti (pe care o găseai la câmp, niciodată acasă, educând odrasle). Anii 2000 sunt ani de trezire a conştiinţei noastre, să nu facem aceleaşi greşeli. Să nu educăm în acelaşi fel. Haideţi să nu mai proslăvim educaţia acelor ani plini de lipsuri şi privaţi de nevoi primare (a se citi sentimente). Am clădit familii în faţa blocului, pentru că nu le aveam în propriile case. De aia am avut copilării fericite. Nu pot să spun că lecţiile predate de mama întru îngrijirea casei m-au făcut om azi. Îmbrăţişările şi vorba bună a Măicuţei m-au făcut… Pentru că ce aveau părinţii noştri nu era curaj, ci inconştienţă. Aşa cum crescuseră şi ei, mulţi dintre ei legaţi de dud sau prispă cu lanţul, până veneau ăi bătrâni de la câmp, ca nu cumva să facă rele singuri acasă, credeau că vom creşte şi noi singuri pe la bloc, la şcoală, piaţă etc. Întrebaţi-vă părinţii câţi dintre ei sunt azi sănătoşi mintal, câţi dintre ei şi-ar dori să aibă curajul să se trateze, dacă nu le-ar fi teamă de etichete precum „nebun”, dacă ar recunoaşte ei înşişi că le-a lipsit iubirea părintească şi au fost, mulţi dintre ei, abuzaţi în fel şi chip…

Nu vedeţi? Victimele au crescut alte victime. Haideţi să încetăm cu astfel de exemple precum noi am fost aşa şi pe dincolo. Am fost o generaţie de handicapaţi emoţional, aşa cum sunt şi părinţii noştri, iar miracolul numit tehnologie, ne deschide azi porţi nebănuite, care ne ajută pe noi, pe ei, pe copiii noştri!

Comentariul Ilenei la articolul „Părinții de azi nu mai au co…, pardon, curaj



Citiţi şi

MeToo fără #

Cum se cuceresc femeile (varianta secolul 21)

Neiubitelor!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
33,539 views

Your tuppence

  1. Zelist Blog » Blog Archive » Care au fost cele mai viralizate subiecte in presa online si pe bloguri, in perioada 18 – 24 septembrie 2017? / 27 September 2017 16:21

    […] Am fost o generatie de handicapati emotional – catchy.ro 2264 Facebook interactions 2 Twitter trackbacks 368 Twitter followers […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Ileana / 22 September 2017 13:14

    Pentru Mihaela: tocmai pentru aceste motive și multe altele, am spus că suntem următoarea generație de părinți blamați în cabinetele de psihoterapie. Am să vorbesc strict din punctul meu de vedere. Sunt mama unei fetițe de 7 ani, în viața căreia am fost prezentă non-stop. Am renunțat la București și corporații în ziua în care s-a pus problema măririi familiei. Am revenit cu soțul meu în orășelul natal, am rămas însărcinată fix la prima încercare, iar când fiica mea a împlinit 4 ani, m-am dus la serviciu. Am crescut-o doar noi doi și taică-său a fost la fel de implicat ca mine. Azi știe inclusiv să facă coc din părul ei până la mijloc, iar ceilalți părinți vor înțelege ce vreau să spun, menționând-o, dintre toate realizările taților de fete, tocmai pe aceasta.
    Am crescut-o pe fiica noastră exact așa cum am simțit și încercând, atât cât am putut, să evităm greșelile părinților noștri. Cred că dacă mama ar mai trăi azi, ar fi mândră de ceea ce am realizat cu omul meu, în ăștia 15 ani. Pentru că, în felul ei neștiutor, nu și-a dorit decât să fiu fericită. Tata vede însă, înțelege și și-a cerut iertare pentru tot și toate…Atât au știut ei, eu am ales să știu mai mult. Cu sufletul, nu cu mintea. Azi sunt un om sănătos și echilibrat. Avem amândoi mai puțini bani decât aveam în București, muncim de la 8 la 16, avem locuri de muncă mediocre pentru unii, dar avem un cămin numit simplu: “căsuța din copac”, pentru că locuim la etajul 4 😀 Iar în căsuța din copac s-a născut liniștea noastră, a crescut fericirea ca o pâine dospită și am făcut Om din copilul nostru, prin puterea exemplului și cu înțelepciune. Psihiterapia m-a ajutat să-mi vindec copilul interior, înainte de a educa alt copil. Al meu. Azi sunt un om întreg prin propriile puteri și după alegeri radicale, care au vizat mereu sufletul, nu buzunarul. Se poate…Dar nu pentru toți. Și poate nu în acest punct al vieții. Până la urmă fiecare e responsabil de propria familie și de alegerile făcute. Noi le-am făcut pe ale noastre așa cum am crezut că e mai bine pentru noi. Și la fiecare pas, acolo unde s-a pretat, am întrebat și copilul ce părere are despre x sau y alegere…Suntem o echipă și așa ne dorim să rămânem. Nu a fost deloc ușor drumul și nici drept. Azi, avem o viață care pe noi ne face fericiți pe deplin, am lângă mine un om cum puțini există și cred că e mare lucru să poți spune despre tine că ești miliardar în Sentimente, nu în mărunțișuri precum euro…

    Hot debate. What do you think? Thumb up 8 Thumb down 1
    Reply
  3. Mihaela / 22 September 2017 8:26

    Nu s-a schimbat nimic, timpul pierdut in corporatii pentru binele copiilor nostri pentru a plati gradinite private si credite imobiliare a inlocuit timpul petrecut la camp sau in intreprinderi… Femeia are multe roluri, trebuie sa isi construiasca si o cariera, facem copii din ce in mai tarziu, bunicii sunt prea batrani sau nu ne sunt aproape… Cam asta avem in anii 2000. Sa nu uitam ca lumea civilizata are probleme, in UK parintii si-ar dori copiii in scoala 365 de zile, pentru ca nu isi permit sa le plateasca bone sau institutii private. Ar trebui sa scriu mai multe 🙁

    Thumb up 3 Thumb down 1
    Reply
    • Corina Cosa / 13 October 2017 16:07

      trist de adevarat !!! dar cumva , in toata valtoarea asta stresanta , eu incerc sa vorbesc cu copiii mei , sa le inteleg nevoile , ce ma deranjeaza pe mine cel mai mult este ca la scoala nu s-a schimbat nimic , ..desi sunt dascali tineri …s-au contaminat parca de aceeasi boala de a preda mult si stufos . oricat as vrea eu sa lasam temele deoparte …si sa invatam putin si bine , scoala nu ma lasa ..chiar azi , pe langa manualul de lb . romana , a mai primit o culegere si un auxiliar , din care evident va avea teme ..si pe care , din nou , evident …le va cara in rucsacul , care deja are o greutate imposibila !!! 🙁 🙁

      Thumb up 0 Thumb down 0
      Reply
  4. MikiF / 21 September 2017 8:12

    Cat de trist si de adevarat !

    Thumb up 2 Thumb down 1
    Reply
  5. Ileana / 20 September 2017 19:24

    Vă mulțumesc pentru publicare și pentru corecturile de rigoare, am scris comentariul cu grabă și cu suflet și, recitindu-l după postare, m-am luat cu mâinile de cap 🙂

    Thumb up 7 Thumb down 0
    Reply
    • o femeie / 21 September 2017 16:59

      Ileana, daca tu esti autoarea, sa stii ca nu ai scris cu erori ci cu suflet. Si din sufletul nostru.

      Acelasi lucru il simt si eu si am constientizat de asta abia cand dr de familie mi-a zis “cum sa dai copila la cresa, du-o la tzara la mama ta”.

      Thumb up 4 Thumb down 0
      Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro