Cum a rămas o mare scriitoare fără Nobel

Andreea Petrescu

17 April 2013

Karen Blixen nu e doar personajul principal din filmul pe care cu siguranţă îl ştiţi, „Departe de Africa”. Viaţa ei s-a intersectat doar pe alocuri cu cea a personajului cărţii sale, fiindcă a fost, de la un capăt la altul, mai complexă, mai chinuitoare şi mai încurcată decât toate iţele poveştii. Îndrăgostită de un campion la călărie care nu a iubit-o, înşelată de marea iubire a vieţii ei cu prima femeie care a primit licenţă de creştere a cailor în Kenya, ţară în care Karen a trăit 18 ani, diagnosticată cu sifilis, boala care l-a împins pe tatăl ei către suicid, nominalizată la Nobel, dar niciodată pe lista câştigătorilor, din motive aparent ridicole. E surprinzător că a urmărit-o toată viaţa obsesia destinului?

Fără îndoială, experienţele prin care a trecut Karen s-au reflectat în toate operele semnate Isak Dinesen. Nu e nicio confuzie la mijloc. Karen Blixen a fost Isak Dinesen, aşa cum a fost şi Pierre Andrezel sau Osceola, alte două pseudonime. Însă despre Karen Blixen, cea autentică, s-a aflat cu adevărat abia după moartea ei. Lumea avea să aibă acces târziu la un număr mare de scrisori trimise în decursul anilor fratelui său, Thomas, şi să înţeleagă astfel omul din spatele biografiei, cu toate măştile sale. Vorbeam mai sus de obsesia destinului, unul dintre laitmotivele scrierilor sale. Cel de-al doilea pare să fi fost „Te voi cunoaşte după masca pe care o porţi”.

S-a născut în Danemarca, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, într-o familie de oameni înstăriţi din cercul de prieteni ai familiei regale. Mai presus de toate darurile materiale însă, l-a primit pe acela al unei imaginaţii bogate, poate chiar prea bogată pentru educaţia pe care mama ei încerca să i-o impună. A studiat acasă, cu profesori plătiţi să o „cuminţească”, dar s-a opus cu încăpăţânare gândirii luterane. Ştia prea bine că îşi are rădăcinile în cultura scandinavă, dar a preferat să se lumineze singură, citindu-i pe Nietzsche, Goethe, Shakespeare şi Baudelaire. Capcana minţii sale era însă tendinţa de a-i idealiza pe bărbaţii din viaţa ei, până la punctul în care persoana lor reală se estompa. Primul dintre “subiecţi” a fost, cum altfel, tatăl său, scriitorul şi militarul Wilhelm Dinesen, care s-a sinucis când ea avea 10 ani. Karen îşi amintea mai târziu despre el că era pasionat de explorare şi de călătorii, un nonconformist solitar în căutarea unui limbaj doar al său: „tatăl meu a întors spatele Europei şi civilizaţiei sale şi a trăit timp de trei ani printre indienii din America de Nord, fără să întâlnească vreun chip alb în tot acest timp”. Că tot în călătorii se “pricopsise” cu sifilis a părut să conteze mai puţin. Conştient sau nu, i-a călcat pe urme.

A ajuns în Africa, indirect, din iubire. Tânără fiind, s-a îndrăgostit de vărul ei de gradul doi, suedezul Hans von Blixen-Finecke. Hans nu a vrut-o, iar soluţia de rezervă a fost să se mărite cu fratele geamăn al acestuia, baronul Bror von Blixen, împreună cu care s-a mutat în Kenya, unde aveau să se ocupe de o plantaţie de cafea. Exotic pentru britanici, care vedeau în Africa un teren de vânătoare şi în oamenii ei, o „specialitate” exploatabilă, continentul le-a marcat puternic viaţa amândurora. Bror era apreciat de casa regală britanică, organiza partide de vânătoare la care participa însuşi Edward, prinţul de Wales, având talentul de a construi un univers de poveste pentru oaspeţii chemaţi la câte un safari.

Nu la fel stăteau însă lucrurile în căsnicie, care a durat unsprezece ani lungi şi dificili, dintre care doar şapte petrecuţi împreună. Karen s-a îmbolnăvit de sifilis în primul an de uniune, din cauza lui Bror, care o înşela. Spunea, la bătrâneţe, într-un interviu: „sunt două lucruri pe care le poţi face într-o astfel de situaţie: să-l împuşti pe acel bărbat, sau să-ţi accepţi soarta”. În mod evident, l-a ales pe al doilea. Pentru anul 1915, diagnosticul echivala într-o mare măsură cu unul de HIV în zilele noastre, dar atât Karen, cât şi soţul ei au beneficiat de cele mai bune tratamente şi au ţinut boala sub control, nu fără urmări însă.

Iar ea nu l-a părăsit. În primul rând, pentru că îl iubea. În al doilea, pentru că, în ciuda aparenţelor, suedezul nu era un om îngrozitor. Dimpotrivă, cunoscuţii îl descriau ca pe un bărbat jovial şi inteligent şi se presupune că el l-ar fi inspirat pe Ernest Hemingway în crearea personajului Robert Wilson din „Scurta şi fericita viaţă a lui Francis Macomber”. Datorită lui, Karen a devenit atrasă de vânătoare, sport pe care şi tatăl ei îl practicase când ea era copil. S-a separat de Bror în 1921 şi a divorţat patru ani mai târziu. Marea ei iubire a fost însă britanicul Denys Finch Hatton, alături de care a trăit abia după divorţul de Bror, deşi se ştiau de mai bine de şapte ani.

Dacă aţi văzut „Departe de Africa”, veţi fi poate dezamăgiţi să aflaţi că între Denys şi Robert Redford, actorul care l-a interpretat în filmul regizat de Sydney Pollack, sunt puţine asemănări. Lui Denys cel adevărat prietenii îi spuneau „cel care cheleşte”. Şi nu a fost el acela care a îndemnat-o pe Karen să se dedice scrisului – pasiunea o urmărea încă din copilărie, când publicase câteva povestiri scurte. Adevărată, însă, a fost relaţia pasională. Scriindu-i fratelui său despre el, Karen spunea că este „blestemată să adore pământul pe care el calcă, să fie fericită mai presus de cuvinte când el este în preajmă şi să sufere de moarte ori de câte ori pleacă”.

Dar mulţi s-au întrebat mai târziu dacă nu cumva şi Denys aparţinea imaginarului lui Karen. Se credea chiar că era homosexual sau cel puţin bisexual şi că avusese câteva aventuri cu bărbaţi. A înşelat-o însă cu o femeie, Beryl Markham, şi ea scriitoare şi iubitoare de cai. Relaţia lor a început în 1930 şi a inspirat-o pe Beryl să se apuce de pilotaj. Paradoxal, Denys a murit un an mai târziu, prăbuşindu-se cu avionul personal. În mod bizar, şi Bror s-a stins, 16 ani mai târziu, în urma unui accident de maşină.

Rămasă singură în faţa uraganului economic stârnit de Marea Criză şi de scăderea preţului cafelei, Karen a părăsit îndrăgita Kenye şi s-a întors, la 46 de ani, în Danemarca. A revenit nu doar acasă, ci şi la vechea ei dragoste, scrisul, şi a publicat prima sa carte, „Şapte povestiri gotice”, sub pseudonimul Isak Dinesen, mai întâi în Statele Unite, apoi în Marea Britanie şi în final în ţara natală. Deşi în primele două cazuri a fost primită cu entuziasm, criticii danezi o considerau elitistă şi „prea exotică”.

Adevăratul exotism avea însă să se manifeste în 1937, când a văzut lumina tiparului „Out of Africa” (tradusă la noi cu titlul “Din inima Africii”). Obosiţi şi învinşi de declinul economic, americanii au primit-o ca pe o gură de aer proaspăt. I-au atras misterul care plana asupra personajelor, descrierile surprinzătoare ale unei populaţii despre care pe atunci se gândea doar în stereotipuri, dar şi viziunea uşor stigmatizată asupra omului alb şi omului negru, de care Karen, marcată în anii copilăriei, nu a reuşit să se desprindă. În 1938, Karen spunea într-o conferinţă: „i-am iubit pe băştinaşi. Cumva, pot spune că a fost cel mai puternic şi mai greu de măsurat sentiment pe care l-am nutrit în întreaga viaţă. Dacă şi ei m-au iubit? Nu. Dar se bazau pe mine într-un mod straniu, de neînţeles, misterios chiar. Erau ca o obligaţie de nestrămutat pentru mine”.

La întoarcerea în Danemarca, cu o sănătate încă şubredă după ingerarea de arsenic ca tratament al sifilisului, Karen a fost ajutată de fratele şi sora ei să ţină casa în picioare. Încă se baza pe ajutorul lor financiar şi pe averea familiei, iar banii pe care îi făcea ca scriitor îi ajungeau pentru a-şi angaja oameni care să-i gătească şi să scrie după dictare. Contemporanii ei scriitori îi adorau personalitatea jucăuşă, care le insufla tuturor o dorinţă aprigă de viaţă. I-a cunoscut, în timpul unui turneu în Statele Unite, pe Arthur Miller, E.E. Cummings sau Truman Capote, dar şi pe Marilyn Monroe, pe fotograful Cecil Beaton sau pe Richard Avedon, care au surprins-o într-o serie de portrete.

În timpul Războiului, Hitler însuşi a invitat-o în Germania, să îi dăruiască o carte cu autograf. Karen dispreţuia nazismul şi ajuta zeci de evrei danezi să evadeze din ţară, aşa că a refuzat invitaţia, sub pretextul unei răceli. După anii ‘50, nu a mai reuşit să scrie. A început să recite însă la radioul danez şi a cerut, în ultimii ani de viaţă, ajutorul cititorilor pentru a-şi proteja casa şi pământurile. Astfel a luat naştere fundaţia Rungstedlund şi a fost ridicat muzeul dedicat ei.

Pe lista de nominalizări la premiile Nobel a ajuns de fiecare dată pe locurile 2 sau 3, ca într-o cursă pe care parcă nimeni nu voia să o câştige, lucru care s-a aflat abia în 2012, la desecretizarea unor documente. Conform acestora, scriitoarea ar fi putut primi premiul în 1959, dar juriul a refuzat să o facă, din pricină că prea mulţi scriitori scandinavi câştigaseră în anii precedenţi. Unul dintre directorii editoriali ai editurii Gyldendals, Johannes Riis, a declarat pentru revista daneză Politiken că, în realitate,  membrilor juriului le-a fost teamă să nu pară prea provinciali dacă i-ar fi acordat scriitoarei acest premiu, obţinut atunci de Hemingway, care s-a auto-declarat nedemn de el. În 1962, când ar fi meritat din nou să câştige, premiul i-a fost oferit, ca o soluţie de compromis, lui John Steinbeck. Şi asta pentru că moartea a sosit mai devreme decât Nobelul pentru Karen.

A murit la 77 de ani de malnutriţie, după ce o treime din stomac îi fusese extirpat ca urmare a unui ulcer cu câţiva ani în urmă, declanşând o serie de complicaţii. Din păcate sau din fericire, deşi vânduse doar 100 de mii de exemplare din cartea “Din inima Africii” în decursul vieţii, mai bine de un milion şi jumătate s-au vândut după moartea ei. Cea care spunea, cu umor, într-un interviu „dintre toţi imbecilii pe care i-am cunoscut pe parcursul timpului, Dumnezeu ştie că ei n-au fost nici puţini, nici nesemnificativi, cred că eu am fost cea mai mare imbecilădeclara, într-un altul: „dacă m-aş putea întoarce în vreunul din momentele vieţii mele, m-aş mai plimba o dată prin safari alături de Bror”. Acest suflet ar fi împlinit astăzi, pe 17 aprilie, 128 de ani.



Citiţi şi

Cele 26 de orașe cu cea mai înaltă calitate a vieții din lume

Dacă eşti femeie, aici ar trebui să locuieşti!

14 femei faimoase și parfumurile lor

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,155 views

Your tuppence

  1. Călătorii cu sufletul în traistă (Lunca Cernii) – Featured, Life Bites | Catchy / 15 June 2014 23:33

    […] ocol al pământului în optzeci de zile, sau să rătăcești prin savana africană alături de Karen Blixen sau de Stanley […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Out of Africa – Fiction and the City | Catchy / 6 March 2014 7:18

    […] comercială şi decupaj narativ, este imaginea scriitorului care se află în spatele cărţii. Karen Blixen, (aceeaşi care semnează o serie memorabilă de texte, admirate de Jorge Luis Borges, cu un nom de […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. „Nu pot şi nici nu vreau să primesc Premiul Nobel!“ | Catchy / 30 October 2013 11:43

    […] fost pentru prima dată când un posibil câştigător al acestui râvnit premiu (de mulţi alţii) informa academia înainte de anunţarea rezultatelor că nu va accepta […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro