E o mare diferență între a ierta și a trece cu vederea. Ignorarea comportamentelor exploatative, a lipsei de responsabilitate și de cuvânt, a minciunilor, evaziunilor de la tot ce înseamnă o relație echitabilă creează o formă de obișnuință cu batjocura. Îngăduința infinită, autosacrificială, nu dă măsura ”generozității”, ci a fricii de înfruntare a unei realități pe care n-o poți îndura și a lipsei de respect de sine.
Nu trebuie să îți cunoști drepturile, ci să ți le asumi, să acționezi în virtutea lor. Dacă poți, desigur, nimeni nu alege să fie folosit, ignorat sau matratat. Ele sunt naturale, orice ființă vie le are. Nu poți trăi demn în pielea unui sclav, indiferent cine ești și ce resurse ai avea. Nu poți pretinde că ai o relație cu cineva care te tratează ca pe servitor. Și nici că ”unii sclavi își aleg sau merită soarta”. Dacă îi vezi, într-o litografie, trăgând la galere, nu te gândești la faptul că unii sunt mai puternici ca alții sau mai sensibili sau mai educați sau că, poate, și-au acceptat soarta. Ți se strânge inima. Nimeni nu merită o astfel de soartă.
Se poate ierta aproape orice într-o relație reală și nimic într-o relație care nu există.
Între servitor și cel slujit nu e o legătură, ci doar condiționare, impusă de natura umană, de instincte, de nevoi fundamentale: e mecanică psihică. Un raport de forțe între un ins pentru care drepturile sunt doar entități lingvistice, eventual, și unul care ”nu are de ales”. Oricine se află într-o situație în care simte sau realizează că ”nu are de ales” accepta orice. Sau se sinucide. Nu se pune problema iertării într-o asemenea situație. Să accepți orice nu înseamnă să ierți, ci să supraviețuiești. Nimeni nu consimte la propria degradare, e condiționat, cumva, de sau prin ceva. De aceea nu e o ”critică” ce spun aici, ci o descriere a unui fenomen. Ierți un prieten, ierți un rival, ierți un adversar, pe oricine cu care ai o relație, în ochii căruia exiști, pentru care ești o ființă umană, nu un instrument. Cel care nu ține cont că ești om, ca el, o face pentru că nu e el uman. Ci altă specie. Un fenomen al naturii. Nu poți ierta uraganul. Iertarea e un sentiment interuman.
***
Toleranța la abuz și exploatare nu e îngăduință
Nu poți fi îngăduitor decât dintr-o instanță de putere și libertate, de egalitate cu cel “îngăduit”. Un animal în captivitate, un prizonier, un copil nu poate fi îngăduitor cu cel de care depinde în mod vital. Poate doar să îndure. Foamea, singurătatea, frustrarea, durerea cronică, angoasa, neajutorarea țin pe oricine în ”captivitate”. Nu se poate nimeni dispensa de ele după bunul plac. Iar ceea ce îi pare celui folosit ca fiind putere de a ierta și îngăduință e doar un analgezic, o strategie de a se convinge că ”dracul nu e atât de negru”, ca să rabde mai ușor. Dar corpul-suflet știe adevărul, oricât ar încerca mintea să le păcălească.
Îngăduința e o dimensiune a libertății, ea vine din siguranță, din certitudinea că poți conta pe cel pe care îl îngădui sau din responsabilitate. Un șef de trib, un părinte, un comandant, un partener aflat într-o relație în care sentimentul e reciproc, și-o pot permite. Toleranța e un paliativ al celui care simte că ”nu are de ales”. E o unealtă a supraviețuirii.
Cel mai clar semn al mediului concentraționar este proliferarea toleranței în conștiința și trăirea unor oameni care nu-și mai pot asuma drepturile, demnitatea, libertatea. E un sindrom al dependenței. Atunci când sistemul social întreține, cultivă sau produce masiv forme de dependență, situația e gravă. Fiecare dictatură (o putem numi și sistem social coercitiv, mașinărie de control) s-a bazat pe același principiu: restricționarea sau deteriorarea condițiilor în care oamenii să-și poate împlini nevoile vitale. Că au fost flămânzi, supravegheați sau izolați, învrăjbiți sau ținuți împreună cu forța, au fost condiționați să simtă că ”nu au de ales”, ca trebuie să consimtă la o situație degradantă și să-și sacrifice drepturile. Nevoile fundamentale nu pot fi sacrificate, nu poate nimeni renunța la ele. Dar libertatea, demnitatea individuală, solidaritatea cu semenii pot fi.
Lumea virtuală e acum un panopticon
Planul închisorii panoptic gândit de filosoful Jeremy Bentham, desenat de Willey Reveley în 1791.
”Enoriașii” ei sunt simultan izolați și supravegheați. Nu poate fi nimic ținut secret, nu în sensul de ”camuflat”, ci în sensul de ”taină” a unei legături personale. În această rețea în care fiecare vorbește singur și se imaginează înconjurat de oameni, doza de singurătate crește exponențial. Pentru că sufletul-corp nu poate fi păcălit. Distopia lui Bentham chiar a fost pusă în practică. Nu e comunicare și conviețuire, ci dependență de noul sistem penitenciar produs prin tehnologiile curente. Suntem singuri în meta-comunicare, în meta-conviețuire… izolați. Și totodată supravegheați din toate părțile. O simplă apăsare de buton și orice s-a spus sau întâmplat între doi oameni devine bun colectiv…
Marele ”mister” al depresiei generale care se tot amplifică, al ”alienării” e dictatura virtualului. Depresia, în esență, nu e o criză emoțională, e disonanță congnitivă. Trăit în iluzie. Noile mijloace de comunicare în masă ne-au răpit dreptul la conviețuire naturală, firească, hrănitoare, sigură. Civilizația spectacolului sabotează și subminează radical intimitatea, viața privată… Exhibiționismul și transformarea propriei vieți în produs de reclamă, de ”piață” audio-vizuală, nu e sinceritate, deschidere, apropiere. E o afacere între străini, între necunoscuți, un ”produs” al distanței.
Prin rețele cei mai mulți se solidarizează cu ”puterea”, cu ceea ce detectează ca fiind “putere”, niciodată cu cei vulnerabili. Fiind un regat exclusiv al fanteziei, un no man’s land, în rețele toți se arată invulnerabili, chiar și cei aflați pe buza prăpastiei. Autenticitatea relaționării e imposibilă într-un context în care corpurile (deci sufletele) nu mai sunt decât forme simbolice.
Distanța dintre fiecare și fiecare crește perceptibil de la an la an. Nu există legi naturale pentru ”relațiile simulate” și dintr-un mediu de simulacre, instincte funcționale menite să asigure conviețuirea în realități paralele. Toleranța la nefiresc dă măsura “dependenței” celor prinși în horă, dimensiunea acelui ”nu am de ales”. E uimitoare această manipulare a nevoii de conectare și afiliere și coeziune întru disoluția instinctului de conectare și afiliere și coeziune. Dictaturile care exploatau “foamea” și ”frica” nu au s-au descurcat atât de bine
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
Eu am fost înjunghiată în ziua în care lumea spune că apără femeile
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
