Ailăviu, jeotem, tiamo? Nu, te iubesc, să moară mama!

Raluca Smâdu

7 July 2017

RALUCA SMADUAm început să cochetez cu scrisul din mai multe motive. Unul dintre ele este refuzul de a mă înțărca de la limba în care mi-am strigat pentru prima oară mama.

S-au făcut trei ani de când am decis să-mi iau bocceluța pe umăr și lumea-n cap și să îngroș rândurile diasporei. Trei ani și trei țări. Toate, străine. Am îmbrățișat această viață de nomad ca să-mi urmez, credincioasă, jumătatea. Și aia, tot străină. Am căzut de acord să adoptăm o limbă comună, care nu este maternă pentru niciunul dintre noi. Ne-am cunoscut vorbind-o și ni s-a părut firesc să continuăm să o schimonosim. Amândoi am învățat această limbă „din mers”, fără a o fi studiat anterior și, prin urmare, vocabularul ne este destul de limitat. Iar dacă între noi există vreo barieră, cu siguranță aceasta este reprezentată de comunicare.

Desigur că nu trăim precum mutul cu surdul, doar trebuie să stabilim cine se duce să schimbe copilul, al cui rând este să gătească sau dacă i-a intrat salariul în cont. Nu ne privăm nici de șoapte de amor. El îmi mai scapă câte un „ti amo”, ori „je t’aime”, dar parcă mai romantic mi-ar fi un „te iubesc, să moară mama”. Eu îl mai alint cu câte un „vaffanculo”, dar mai mult năduf mi-aș vărsa într-un „du-te-n aia a mă-tii de bou”.

cuplu

Bineînțeles că nu mă așteptam, atunci când am decis să mergem împreună pe aceeași uliță, să îmi recite „Mistrețul cu colți de argint” în timp ce cu o mână amestecă în cratiță și cu cealaltă schimbă pamperși. Nu mă așteptam nici să gătească atât de des și de bine, pe cât o face. Îmi potolește foamea fiziologică, cu bucate alese. Spiritul însă, îmi rămâne flămând.

Un alt motiv pentru care am făcut echipă cu condeiul este reprezentat de nevoia mea de a vorbi. Mult. Îmi spunea o prietenă că partenerul meu este un om norocos, ferit de obișnuita pisălogeală a muierii. Biata soră-mea, fostă victimă a locvacității mele, care, înainte de a părăsi plaiurile mioritice, mă părăsea numai în somn, i-ar da, probabil, dreptate. Ei, dar această logoree ținută în frâu împotriva liberului meu arbitru are nevoie să erupă cumva. În dulcele-mi grai strămoșesc, am stabilit deja.

Câteodată, mai vorbesc cu mine. Îmi spun că sunt frumoasă, apoi îmi mulțumesc. Mi-aș spune și că sunt deșteaptă, dar parcă nici măcar eu nu pot să mă mint într-atât. Alteori, pur și simplu dau gândurilor mele glas autohton. Și refuz să vorbesc altfel decât în româna mea, câte o zi întreagă. Bineînțeles că bărbate-miu, în acele momente mă găsește, pe lângă irezistibilă, numai bună de scos la o plimbare, având ca destinație cabinetul unui psihiatru. Nici că-mi pasă! Să nu-mi aud limba măcar sporadic, chiar și ieșind din propriile corzi vocale, m-ar transforma mai grabnic într-un top model, care defilează pe podiumul unui spital, într-o cămașă legată la spate.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Ființa utilitară

M.

Mănânci mai sărat, slăbești

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,636 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro