Amintirile pasionate ale lui Françoise Sagan

Adina Dinițoiu

3 January 2014

Am început rubrica aceasta, anul trecut, scriind despre Françoise Sagan. Revin la ea, în acest prim text din 2014, recomandându-vă un mic volum al său, Cele mai frumoase amintiri (Avec mon meilleur souvenir, Gallimard, 1984), apărut în traducerea românească a lui Doru Brana la Editura Nemira, în 2009. Sunt pagini minunate, scrise cu talent, cu nostalgie, cu tandreţe, cu pasiune, despre oameni (celebri) pe care i-a cunoscut (cântăreaţa de jazz Billie Holiday, scriitorul şi dramaturgul Tennessee Williams, actorul Orson Welles, filozoful Jean-Paul Sartre etc.), despre oraşe (New York, Saint-Tropez), despre propriile pasiuni (jocul la ruletă, jocul de cărţi, teatrul) şi lecturile care au marcat-o.

Sagan

Françoise Sagan a avut, cum spuneam, o şansă unică, pe care nu cred că ar mai putea s-o aibă astăzi un scriitor, oricât de celebru ar deveni: a avut şansa ca, devenind celebră la nici 19 ani, cu un mic şi scandalos roman (Bonjour tristesse, 1954), să atingă celebritatea şi câştigurile financiare ale unui adevărat star de cinema. A urmat o viaţă la fel de scandaloasă şi de mediatizată ca a unei vedete de cinema. A avut şansa ca romanul ei de debut să se traducă şi să se publice în America, unde a înregistrat acelaşi succes fulminant, deopotrivă cu aceleaşi reacţii ultragiate din partea puritanilor vexaţi.

un tramvai numit dorinta

Iată cum povesteşte Sagan, în capitolul dedicat evocării lui Tennessee Williams, felul în care a fost receptat romanul ei în Franţa şi apoi în America, şi cum, datorită acestei celebrităţi peste noapte, ajunge să fie invitată de inegalabilul Tennessee Williams (autorul pieselor Un tramvai numit dorinţă, Pisica pe acoperişul fierbinte, Noaptea iguanei – ale căror ecranizări sunt celebre) la el acasă, în Key West, Florida:

„În 1953, am scris Bonjour tristesse, care a apărut în Franţa în 1954 şi a stârnit un scandal din care, la început, n-am înţeles nimic şi căruia astăzi nu-i pot găsi decât două raţiuni absurde. Nu se tolera ca o fată de şaptesprezece ani sau optsprezece ani să facă dragoste cu un băiat de vârsta ei, fără a fi îndrăgostită, şi să nu fie pedepsită pentru asta. (…) Pe scurt, că o tânără din acea epocă putea să dispună de trupul său, să găsească plăcere în asta, fără ca acest lucru să merite sau să impună o sancţiune, până atunci considerată ca implacabilă. Inacceptabilul era, apoi, ca această tânără să fie la curent cu iubirile tatălui său, să-i vorbească despre asta şi să stabilească astfel cu el o complicitate în privinţa unor subiecte inabordabile până atunci între părinţi şi copii”.

Scandalul stârnit de carte în Franţa s-a repetat – lucru aproape imposibil astăzi, probabil – şi în America: „Aveam nouăsprezece ani, făceam ce mi se spunea – povesteşte mai departe Sagan –, şi mi s-a spus să merg în America, pentru că trebuia să arăt şi acolo acest încântător mic monstru despre care vorbise François Mauriac şi care de atunci devenise un soi de mit bizar, admirat sau dispreţuit, respins ori, dimpotrivă, asimilat; pe scurt, am fost îmbarcată într-unul din acele uriaşe avioane legănându-se în noapte numite Constellation şi cărora le lua, cred, douăsprezece ore pentru a traversa Atlanticul”.

Sosirea în America a tinerei şi deja celebrei scriitoare franceze se face la modul – din nou irealizabil astăzi – grandios: „Sosirea mea în SUA a fost în stil La Dolce Vita; zeci de fotografi mă aşteptau la Aeroportul Kennedy – pe atunci Idlewild. Era în zori; abia împlinisem douăzeci de ani, era o mare de oameni, de altfel au fost mulţimi pretutindeni în jurul meu timp de o lună. (…)

Mi se puneau de cincizeci de ori aceleaşi întrebări despre dragoste, fata din roman, sexualitate – subiecte noi pe atunci, dar deja agasante. Am avut astfel parte de cocteiluri, dejunuri, dineuri, ba chiar şi de baluri. Şi într-o bună zi, când eram sătulă până-n gât, am avut parte de o telegramă de la Tennessee Williams, scriitorul, poetul, dramaturgul, cel despre care avusesem prilejul să repet de o sută de ori în cursul acelor necontenite interviuri că pentru mine era unul dintre principalii autori americani. O telegramă care mă invita să-l vizitez la el acasă, în Key West, Florida”.

tennessee williams

Întâlnirea cu Tennessee Williams este tulburătoare; scriitorul e însoţit de iubitul său, Franco („poate bărbatul cel mai fermecător al Americii şi-al Europei reunite, pe nume Franco, necunoscut şi rămas necunoscut”), şi de o bună prietenă, scriitoarea Carson McCullers: „Două genii, doi singuratici pe care Franco îi ţinea de braţ, cărora le permitea să râdă împreună, să suporte împreună acea viaţă de respinşi, de paria, de embleme şi de rebuturi care era pe atunci viaţa oricărui artist, a oricărui marginalizat american”.

Sagan petrece cincisprezece zile „fierbinţi şi tumultuoase” într-un Key West pustiu în acel anotimp; cu Tennessee Williams se va mai reîntâlni de câteva ori, la New York, dar şi la Paris, când adaptează în franceză, pentru a fi pusă în scenă, piesa lui Dulcea pasăre a tinereţii. Evocarea lui peste ani este plină de emoţie, de tandreţe, dar şi de admiraţie:

„Personal, n-am ştiut niciodată nici de ce, nici pentru ce a murit acest om căruia îi plăcea să râdă şi care râdea atât de tare şi uneori atât de tandru; dacă nu cumva poate din cauza morţii lui Carson, apoi a lui Franco, apoi a altora, a atâtor altora de care nu ştiam. Dar acest om era bun. Exista în el, ca la Sartre, ca la Giacometti, ca la alţi câţiva oameni pe care i-am cunoscut prea puţin, exista în el o perfectă incapacitate de a face rău, de a lovi, de a fi dur. Era bun şi viril. Şi ce conta că era bun şi viril de preferinţă cu băieţi tineri noaptea, din moment ce era tot aşa cu întreaga specie umană, ziua”.

Despre celelalte amintiri ale lui Françoise Sagan, data viitoare.

Françoise Sagan, Cele mai frumoase amintiri, colecţia „Babel” (coordonată de Ana Antonescu), Editura Nemira, Bucureşti, 2009, 176 p.



Citiţi şi

Şi ce dacă nu-i bun pentru tine, tu tot proastă eşti

Clandestin

365

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
959 views

Your tuppence

  1. Jocul de noroc sau banul ca jucărie – Catchy Zone | Catchy / 14 January 2014 10:59

    […] a şoca în modul ei specific – pe cititorii profani într-ale jocului, desigur – Françoise Sagan împinge şi mai la limită comparaţia jocului de noroc nu cu un viciu, ci cu un soi de religie, […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro