Aşa cum a făcut-o în romanul de debut, Bonjour tristesse, Françoise Sagan a continuat să scandalizeze în romanele sale prin „morala” atât de libertină pe care o propune. Patul răvăşit (Le lit défait) – pe care l-am tradus în română pentru Editura Art (2012) a fost publicat prima dată în 1977 (Éditions Flammarion). Este – dacă vreţi – un roman în buna tradiţie a romanului francez libertin de secol XVIII (Legături primejdioase al lui Choderlos de Laclos, de pildă), cu deosebirea că personajul principal este o femeie.
Se numeşte Béatrice Valmont, o actriţă frumoasă în genul femme fatale, trecută de treizeci de ani, vârstă pe care şi-o ascunde cu o cochetărie tipică. Romanul înfăţişează, aşadar, povestea de dragoste dintre Béatrice Valmont şi Édouard Maligrasse, un tânăr autor de piese de teatru inovator (teatru „aşa-zis incomunicabil”), care începe să devină din ce în ce mai cunoscut – şi deci mai interesant pentru Béatrice. Cei doi mai avuseseră o legătură pasageră în urmă cu cinci ani, pe când Édouard era un necunoscut, un simplu agent la o companie de asigurări: „Semăna cu un mieluşel prăpădit, însă ea îl admisese ca favorit, timp de şase luni, la curtea ei de graţii. Era încântător şi tandru, cu ochii căprui şi părul castaniu, un pic tern, credea ea. Ea, în schimb, ştia că este frumoasă, brunetă, cu (aşa cum îi spuneau şi criticii, şi amanţii ei) un aer violent şi dezarmat, cu pomeţii înalţi şi buzele pline. Béatrice îşi construise o strălucită carieră în cinema şi în teatru – într-un teatru aşa-zis uşurel, dar care nu era atât de facil în anii aceia. În prezent, se părea că tânărul Édouard, mieluşelul rătăcit printre picioarele sale lungi, prea lungi, era pe cale să devină unul dintre cei mai buni autori de ceea ce se numea «celălalt teatru», teatrul aşa-zis incomunicabil”.
Spuneam data trecută că romanele lui Françoise Sagan pleacă adesea de la alte surse literare: Bonjour tristesse era o sintagmă împrumutată de la poetul Paul Éluard. Ei bine, Patul răvăşit se construieşte din nou pornind de la versurile lui Paul Éluard, aşezate drept motto al cărţii: „În faţa perdelelor apretate/ Patul răvăşit gol pulsând de viaţă/ Ca o temută flamură/ Zborul său tranşant/ Stinge zilele trece în noapte/ Ca o temută flamură/ Ţinut aproape pustiu/ Aproape/ Căci e făcut pentru somn şi dragoste/ Tu stai în picioare lângă pat”.
Şi într-adevăr, întregul roman se petrece… în pat; în fine, „aproape”, vorba lui Éluard. Cartea e infuzată de un erotism cu rol de fundal, pe care evoluează cei doi îndrăgostiţi, ca şi cum ar fi ei înşişi într-o piesă de teatru. „Camera bleu”, camera lui Béatrice, devine pentru Édouard, încetul cu încetul, casa lui, în sensul cel mai puternic. Rătăcitor şi încă nematurizat, Édouard îşi găseşte refugiul, în mod paradoxal, în braţele frivolei şi libertinei Béatrice, care nu ezită să-l înşele, de câte ori are ocazia. În relaţia lor amoroasă, Françoise Sagan se amuză să inverseze rolurile atribuite „tradiţional” în poveştile de gen: femeia este aici infidela şi libertina care acţionează în numele plăcerii (al plăcerii carnale), în vreme ce Édouard este îndrăgostitul idealist şi credincios. De fapt, relaţia lor evoluează pe parcursul cărţii – în asta şi constă dinamica romanului –, şi înţelegem că, pe de o parte, ceea ce-l leagă pe Édouard de Béatrice este nu numai iubirea, ci şi o formă de masochism ce-l împinge să-i ierte, de fiecare dată, trădările (care-l şi inspiră cumva în meseria de dramaturg), iar pe de altă parte, Béatrice însăşi cade în capcana iubirii, pe care i-o întinde Édouard. Ea, frivola, instabila, care nu cunoaşte dragostea, ajunge, în cele din urmă, dependentă de iubirea lui Édouard, pe care i-o pune mereu la încercare; ajunge, se pare, să-l iubească ea însăşi. Vidul imens din viaţa ei – lipsa ei de aderenţă la orice lucru, refuzul oricărei identităţi – e umplut, în felul acesta, nu numai de viaţa de scenă, de roluri (ca simulacre de existenţă, singurele reale pentru ea), ci şi de un ataşament (de care fugise tot timpul): iubirea lui Édouard.
Dincolo de eroina emancipată şi seducătoare, dincolo de melancoliile şi de capriciile ei, în Patul răvăşit e vorba şi de un loc, de un spaţiu anume: de Paris. Oraşul inconfundabil, metropola care face posibil un asemenea mod – şi stil – de viaţă ca al lui Béatrice, cu deliciile şi amărăciunile lui. Parisul cu străzile lui, cu bistrourile şi cafenelele sale, Parisul pe care Jolyet, prietenul şi fostul amant al lui Béatrice – gentlemanul rafinat, de modă veche, acum la un pas de moarte – îl bate la picior, Parisul pe care Béatrice îl regăseşte cu frenezie, după un turneu teatral în provincie: „Abia ce sosise în Paris, Béatrice îl îmbrăţişase în fugă (pe Édouard, n.m.) şi se repezise afară, bătând străzile oraşului cu frenezia unei provinciale sau a unei exilate, deşi nu trecuseră decât două luni de când plecase în turneu” (citatele sunt din Françoise Sagan, Patul răvăşit, Editura Art, 2012).
Citiţi şi
Povestea care nu ar fi trebuit să fie scrisă așa
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
