Cândva, am fost o muritoare de rând. O muritoare ce voia să îşi ia câmpii… Și văile săpate de durere. Și munţii de disperare. Și marea de lacrimi. Să dispară de pe faţa pământului care nu ne mai răbda pe amândoi… Și m-am închis în turnul meu de fildeş, să nu mă mai ştie nimeni, să nu mă mai salveze nimeni. Nu voiam decât să dorm. Nu să mor. Moartea era singura certitudine care îmi rămăsese. Să dorm şi să mă trezesc într-o lume pe care să nu o mai cunosc şi să învăţ totul de la capăt.
Dar nu a fost să fie. Eram deja departe, când cineva mi-a tulburat somnul, şoptindu-mi: ridică-te şi luptă! Și am luptat. Nu pentru a mă ridica, ci pentru a rămâne în negura mea. Dar vraja se destrămase şi am deschis ochii înceţoşaţi. M-am trezit faţă în faţă cu îngerul meu păzitor. O Femeie…
– Te tragi din neamul amazoanelor! mi-a spus. Tu nu ai dreptul la tihnă şi odihnă. Răzbună-ne!
Mi-am coborât instinctiv privirea şi mi-am privit sânul drept. Era acolo. În stânga însă, nu mai era decât o gaură neagră, hidoasă. Acolo ar fi trebuit să fie o inimă. Și ca un voal ce mi s-a ridicat brusc de pe ochi, mi-am amintit cine sunt…
Atunci flăcările au început să ţâşnească din mine.
Întâi am vrut să îl ucid. Cu sânge rece. Să mă îmbăt cu suferinţa lui. Să mă răzbun pe mine şi toată ginta feminină! M-am năpustit în drumul lui şi m-am învârtit nevăzută în juru’-i, ca o nălucă. Am dănţuit precum ielele rău prevestitoare şi i-am mângâiat, fără a-l atinge, ca un preludiu, călcâiul lui Ahile. M-am simţit atotputernică şi m-am văzut strivindu-l, spulberând într-o clipită tot ce are mai sfânt pe lume… Dar, într-o secundă de mărinimie, l-am cruţat. I-am cruţat viaţa în schimbul celei pe care mi-o redăduse el mie, odată. Fortuna, însă, nu îi va zâmbi de două ori.
Și, cu un urlet războinic, m-am avântat în căutarea celorlalţi. Voiam să tai în carne vie, cu sete şi cruzime, răzbunându-mi semenele, muritoare ce (ele) nu datorau nimic! Și care, totuşi, purtau aceeaşi gaură neagră în pieptul străpuns… Iar văzul mi-a fost acvilă, molie de ceară, auzul. Am luat urmele prăzii şi m-am ghidat după resturile presărate pe jos. Bucăţi de inimi sparte, cu margini adânc fierăstruite…
Am înaintat cu paşi silenţioşi, stârpind în cale vânatul mic.
Am auzit un cântec ciudat, ca un toboşar ce ciocneşte două beţe uscate, în ritm rapid… Și am ştiut. Nu m-am apropiat prea mult, să nu îi sperii. Ajunsesem la locul de rotit. Iată mândrii cocoşi de munte, etalându-şi care mai de care straiele şi bijuteriile lor alese, pe piepturile umflate. Îşi dau târcoale şi se înfoaie, se sfidează şi se înfruntă pentru muguri şi vlăstare visând la bărbatul perfect. Îi urmăresc satisfăcută cum se doboară unii pe alţii în lupta lor barbară, deschizându-mi mie, fără vrere, calea. Și când câştigătorul îşi reia cântecul, înaintez. Cât timp cântă, cocoşii nu aud… Începe dansul împerecherii. Mă opresc la pândă şi văd mândreţe de vlăstar sedus şi, mai apoi, rămas singur să îşi crească puiul, cu pieptul străpuns de aceeaşi gaură neagră. Căci campionul plecase deja spre un alt loc de rotit. La care nu a mai ajuns…
Mi-am continuat cu îndârjire drumul, pe urmele prăzii.
Am simţit un miros înţepător. Am întors capul şi l-am văzut. Era un soi de dihor de casă. L-am lăsat, cu răbdare calculată, să îşi ducă ritualul până la capăt. O ultimă dată. Să aibă parte de somnul celor drepţi, să îi fie îngrijite blana şi unghiile, să se joace cu ea, acea fiinţă neobosită ce îi îndeplineşte toate dorinţele, purtându-şi gaura neagră din piept fără să se plângă. Dar dihorului îi place să se strecoare în locuri mici și înguste şi atunci şi-a lăsat vizuina, plecând în căutarea unor păsări. Și-a potolit foamea, apoi s-a întors pregătit să muşte cu mandibulele lui puternice sufletul acelei sclave. Dar nu a mai apucat…
Am zăbovit o vreme şi mi-am tras sufletul. Mi-am curăţat scârbită mâinile şi am trecut hotarul. Intrasem pe tărâmul sălăşluit de cea mai redutabilă specie.
Viclean ca o vulpe, rece ca o reptilă, migălos ca un păianjen ce îşi ţese pânza în jurul victimei. O corcitură feroce care nu se mulţumeşte să distrugă doar inima. Mintea e un trofeu şi mai preţios. Îl privesc punând în scenă acelaşi ceremonial pervers…
A visat că ea o să apară (şi-a ales cu grijă ţinta). Cerul şi pământul au complotat să o aducă lângă el (a observat-o îndelung, înainte de a se apropia). O recunoaşte. E ea… aşa cum a dorit-o dintotdeauna (cu puritatea pe care o va sacrifica). O descântă la lumina lunii, o încântă la răsărit de soare. O ridică pe un piedestal şi îi aduce ofrande ca unei zeiţe. Îşi pune inima (furată nu se ştie când, nu se ştie cui…) în mâinile ei, dându-i (false) drepturi de viaţă şi de moarte asupra lui. Îşi dezveleşte cu (pretinsă) suferinţă rănile (imaginare) şi i le arată întorcându-şi privirea. El nu le poate privi. Ea e puternică. El e slab. Vindecarea stă numai în puterea ei… I se închină cu (pre)făcute şi nefăcute ca unei stăpâne absolute. De-acum, totul va fi datorită (din vina!) ei. Îi adoarme temerile şi îi hrăneşte încrederea, trezind în ea instincte ancestrale. Îi insuflă visuri de paradis teluric, pândind doar semnarea pactului cu sânge.
Și când nada a prins, apocalipsa se dezlănţuie.
Căci l-a orbit cu înşelăciunea ei! Ea nu este perfectă! El nu avea răni, ea i le-a făcut. Ea nu este puternică, îl trage în jos, în nemercinia ei. El face totul pentru fericirea ei, ea nu face nimic… Iar zbuciumul victimei descumpănite îi dă fiori de plăcere. Cu cât se zbate mai mult, cu atât doza de venin creşte, făcând-o să-şi piardă minţile…
Atunci am lansat chemarea, dar el reperase deja sărutul meu cu buzele lipite de dosul palmei…
Ameţit de putere, sigur de metoda sa, îmi injectează şi mie otrava în minte şi în sânge. Nu se grăbeşte. Aşteaptă surâzător efectul. Se bucură de spectacol. Îmi mângâie alene sânul drept. Apoi alunecă viclean spre cel stâng. Încearcă să îmi găsească inima şi se schimonoseşte dându-şi seama cine sunt. Frica îl paralizează, iar eu las sângele otrăvit al răzbunării să se scurgă într-un pocal. Zbuciumul victimei descumpănite îmi dă fiori de plăcere. Îl privesc în ochii înfricoşaţi şi îi povestesc:
– Cândva, am fost o muritoare de rând…
Citiţi şi
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Bryan Johnson, capitolul doi: când sănătatea devine algoritm
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
