Unii au încercat să dovedească științific că, totuși, bărbatul chiar ar avea ceva în ADN-ul lui care-l face mai degrabă poligam decât monogam. Nu prea cred în această teorie, dar cred în teoria bărbatului-vânător. A fost încă de la începutul omenirii și va continua să fie. Există mult prea puțini bărbați care să fie fideli partenerelor, sentimental sau sexual, și în cazul lor am dubii dacă fidelitatea pe termen lung este o dovadă de iubire sau de obișnuință, sau, pur și simplu, e lipsa de opțiuni. Societatea este într-o continuă schimbare, femeia a cucerit noi poziții sociale la care acum ceva vreme nu avea acces sau nu era considerată capabilă să le acceseze altfel decât prin asocierea cu un bărbat. Psihologii au demonstrat că independența de fapt este cauza infidelităților, indiferent că ești femeie sau bărbat, pentru că ea ne asigură alegeri libere, nu ne mai limitează dorințele și acțiunile. Și, pe măsură ce femeia a căpătat un alt loc în societate, a și câștigat în sondajele cercetătorilor mai multe procente la capitolul infidelitate.
Motive de înșelat sunt multe și prea puțini dintre noi ne gândim la consecințe atunci când acționăm. Și bărbații, și femeile înșală de multe ori din nevoia de confirmări, din nevoia de a simți că sunt încă atrăgători, pentru că ceva-ul acela nou aduce un anumit entuziasm chiar dacă este doar ca o briză repede trecătoare. Mulți bărbați însă înșală pentru diversitate, pur și simplu, sau cum ai spus și tu, Nora, e doar o întâmplare nefericită. Prea puțini, însă, ar putea să spună nu, atunci când sunt abordați sexual de o femeie. Indiferent de câtă admirație, atracție și iubire ar simți pentru femeia din viața lor, sunt sensibili la așa ceva. Întotdeauna ne dorim ceea ce nu avem, nu? Și bărbații sunt mai ușor de flatat, iar asta-i face mai sensibili. Chiar dacă sunt adorați deja de o femeie, cedează ușor dacă o alta, frumoasă, inteligentă, tânără, pare că ar putea să-i adore la fel.
Dar trădarea, infidelitatea la modul cu adevărat dureros, este atunci când nu suntem respectați ca oameni, când nu sunt apreciate valorile și acțiunile noastre. Nu văd o mare problemă sau de neiertat infidelitatea în sine, însă atunci când ea are durată în timp cu o altă persoană sunt puține cazurile în care merită o doua șansă.
Ai făcut o încheiere deosebit de frumoasă, Nora. Cum ar trebui să-l prețuim pe cel de lângă noi și cum ar trebui să tratăm relația aceea pentru a o păstra în viața noastră ca pe cel mai prețios diamant. Dar ceea ce ai spus înseamnă foarte mult devotament, foarte multă implicare emoțională, sentimentală, înțelegere, toleranță, prietenie, loialitate. Fără ele nu poți face nimic din toate acestea. Dar, te întreb, ce se întâmplă dacă oferind toate acestea, afli ca în exemplul prezentat de tine, de o relație în paralel care a durat ceva timp. Când afli că, în timp ce tu ofereai din inimă niște lucruri și șlefuiai diamantul ăla pentru a-i da valoarea și strălucire pe zi ce trece, el rupea din timpul tău, se lipsea de momentele tale și de tot ce aveai tu de oferit pentru a se refugia în brațele tale, apreciind poate ceva ce este total neînsemnat pe lângă investiția ta. Oare atunci, diamantul ăla nu se transformă într-un cărbune fără valoare? Mai poți continuă să-l șlefuiești când vezi că nu ai ce?
Eu cred că în astfel de momente se lovește în sacrul relației și o transformă astfel din ceva special în ceva banal, ce se înscrie în multitudinea de relații nefericite pe care le vedem zi de zi.
Dragostea transformă oamenii și ne transformă și percepția. Așa se explică de ce, uneori, după ce am încheiat o relație și ne reîntâlnim peste ceva timp cu fosta/fostul, ne simțim străini și nu înțelegem cum am putut împărți atâta timp, atâtea lucruri, când suntem atât de diferiți. Dar când totul era bine cine să vadă acele diferențe? Iubirea ne face să-l vedem pe celălalt într-o altă lumină: defecte, pe care le blamăm în mod obișnuit la alții, la el ajung să ne placă, îl ridicăm peste uman și-l transformăm în zeitate. Și când îl transformăm în zeitate, îl tratăm că atare, oferindu-i totul. Iar când aflăm că am fost trădați, în formă continuată, cum l-am mai putea trata ca pe un zeu pe cel care ne-a demonstrat că este un muritor de rând, cu slăbiciunile aferente?
Poți ierta, dar nu cred că poți uita că, avându-te pe tine, te-a înlocuit parțial.
Până la urmă trebuie trăit momentul. Adorat cel iubit, fără planuri la orizont, ci lăsând lucrurile să curgă de la sine. Uneori, planurile și așteptările ne afecteaz cel mai mult atunci când suntem trădați. Simțim trădarea la cote mult mai înalte față de cum ar trebui, tocmai pentru că ne așteptam la altceva.
Un cititor, o cititoare? Voi ce credeți? 🙂
Citiţi şi
Fără femei libere, lumea toată e în lanțuri
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
Latura întunecată a bărbaților „de treabă”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
