Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Cine se bate singur în cuie pe cruce nu se transformă în Hristos

9 September 2018

răzvan pinteaÎn ciuda titlului de inspirație biblică, nu vizez decât tangențial excesele de origine religioasă, cum ar fi postul negru sau mai știu eu ce practică de mortificare. Sunt rare, deci nereprezentative ca fenomen. În vizorul meu intră toți cei care se flagelează singuri, sau pretind că o fac, în fel și chip, mai mult sau mai puțin ipocrit, doar pentru a se impune semenilor cu suferința lor auto-provocată.

Cu toții știm vreun părinte care își refuză lucruri mărunte și firești în viață, doar de dragul de a flutura în fața copiilor sacrificiile pe care le-a făcut pentru ei. Cu toții avem vreun coleg care se extenuează de bună voie, neluându-și concediu sau muncind peste program, doar pentru a scoate ochii celorlalți cu „devotamentul” nețărmurit față de angajator.

Dar nu i-aș scăpa din vedere nici pe cei mai inventivi dintre ei: cei care, cu toate că nu fac nimic special în prezent, se urcă totuși singuri pe un piedestal de pe care își declamă, foarte convenabil, „greutățile prin care au trecut în viață”. Fiindcă, cine-i poate contrazice? Cu toate că respectivii nu se încadrează strict în tiparul „martirilor” de profesie, sunt totuși niște personaje care încearcă să profite cum pot de pe urma propriei suferințe, chiar dacă e situată într-un trecut mai mult sau mai puțin autentic.

Ați zice că „oamenii ăștia nu prostesc pe nimeni”? Și atunci, de ce pare un comportament din ce în ce mai răspândit? De ce suferința auto-provocată, reală sau închipuită, a devenit un fel de blazon?

Să începem prin a observa că este un non-sens, dacă nu chiar ipocrizie, să pretindem că ne macină grija pentru ceilalți, atâta vreme cât nu avem grija de noi. Este, mai degrabă, vorba de un șantaj emoțional, prin care urmărim să „extorcăm” respectul pe care nu îl putem obține pe căi naturale, de exemplu prin afecțiunea arătată copiilor sau prin rezultatele în muncă.

Chiar și porunca biblică ne spune să ne iubim aproapele ca pe noi înșine. Prin urmare, dacă noi ne neglijăm, câtă iubire autentică mai putem nutri fata de ceilalți? Mai degrabă mocnim în resentimente abia ascunse.

barbat suferinta

Dacă plecăm de la definiția conform căreia prostia este acea concepție pe care, o dată ce o pui în practică, îți faci rău și ție și celor din jur, atunci putem spune că atitudinea de a scoate ochii celor din jur cu răul care ți-l provoci singur este o atitudine prostească.

Bunul simț, prin vocea anticului filozof Aristotel, ne spune că virtutea se găsește întotdeauna la intersecția a două vicii. În cazul de față, poziția rațională se situează între egoismul sălbatic și auto-martirizare. Exhibarea suferinței, mai ales când ne-o provocăm cu intenție, nu este nici pe departe moneda cea mai indicată cu care să ne cumpărăm respectul celor din jur.

Să mai observăm că natura ne-a înzestrat cu capacitatea de a suferi taman pentru a ne da seama că ceva nu e în ordine cu noi. Că e cazul să ne mișcăm, să schimbăm ceva, nicidecum să tragem foloase, complăcându-ne în starea actuală. Cu atât mai puțin să ne cauzăm singuri neplăceri în continuare. Spre deosebire de om și alte ființe înzestrate cu sistem nervos, plantele nu simt durerea fiindcă, imobile fiind, nu au ce face cu ea.

Acum, nu sunt naiv să cred că voi convinge pe cineva sa renunțe la autoflagelare. Tentația e prea mare pentru a fi destrămată prin cele câteva idei de mai sus, și acelea exprimate în cuvinte mai mult sau mai puțin inspirate. În schimb, cred că e mai productiv să ne gândim ce putem face atunci când dăm cu nasul de reprezentația dată pentru noi de un astfel de „artist” al suferinței auto-provocate.

Dacă îți deschizi robinetul empatiei și îi cânți în strună, nu faci altceva decât sa îi dai un bun motiv să-și continue lamentațiile și, eventual, o pârghie să profite de tine. În schimb, dacă te iei de el, îi dai un argument în plus să-și ilustreze calvarul. Cum o dai, tot nu scapi de el.

Prin urmare, cred că cel mai bun tratament e cel pe care îl aplicăm, de obicei, tuturor celor care vor să ne câștige atenția cu orice preț. Pur și simplu, le-o refuzăm. Câtă vreme suntem în prezența lor, îi ignorăm. Iar apoi încercăm să îi ocolim pe cât posibil, pentru a petrece cât mai puțin timp cu ei. Așa cum facem cu fanfaronii, cu bețivii, sau cu toți ceilalți care pălăvrăgesc doar de dragul de a se auzi vorbind…

Pe Răzvan îl găsiți și aici

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Morala nu ține loc nici de dragoste, nici de rațiune

Copiii sunt geniali!

Puterea unui bărbat nu se măsoară în fapte și nici în vorbe multe

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,811 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro