Întrebarea ce e de făcut? a fost ridicată de Lenin la începutul secolului XX, iar răspunsurile care s-au găsit atunci au fost tragice și au costat milioane de vieți omenești.
Toate catastrofele din istorie – iar comunismul a fost una dintre ele, chiar dacă se anunța mesianic și, în fond, era o încercare de modernizare – sunt, totuși, lecții. Să nu ne ferim să le învățăm.
Cum am ajuns aici? România nu a făcut pace cu trecutul ei. Nu și-a asumat în adânc nici derapejele de extremă dreaptă, nici pe cele de extremă stângă, nici Podu’ Iloaiei, nici Piteștiul, nici moștenirea slavă, nici pe cea otomană, și tot așa.
Am plutit și noi cum am putut pe apa istoriei. Am ajuns în Uniunea Europeană, aflată în pragul colapsului, și într-un NATO amețitor de slab, în fața unei Rusii în expansiune, care își vrea Imperiul înapoi. Toate țările importante din regiune – de la Ungaria la Turcia – au regimuri autoritare, în care drepturile omului nu mai sunt o prioritate. Nu ne aflăm bine.
Între granițe, însă!, e și mai rău. După deceniile de comunism, au urmat încă trei decenii de jaf sistematizat. Setul valorilor noatre e tot mai expirat.
Dar! Când auziți că toți sunt la fel, dați un contraexemplu că nu e chiar așa. Niciodată nu e chiar așa. Toți nu pot fi niciodată la fel (căutați acel contraexemplu până îl găsiți). Da, cei buni sunt o minoritate, dar asta pentru că am ales (noi, noi, da!) răul ca normă.
S-au distrus (am distrus) sistemul de Educație și sistemul de Sănătate, iar Justiția a tot făcut mai mult loc decât dreptate, pârtie pentru noi generații de pungași (DNA să vină să îi ia, dar, atenție, și la derapejele din zona asta!), serviciile de securitate au devenit cuiburi de prosperi oameni de afaceri, trăim într-o derivă morală desăvârșită, ne târâm prin spitale pline de superbacterii, pe porțile Universităților ies doctori cu un lexic de cincizeci de cuvinte, incapabili să nimerească acordul subiectului cu predicatul, scăpați cine-știe-cum din ciclul primar.
Mediul rural românesc a fost pur și simplu abandonat și arată ca după război. Supraviețuitorii – cei mai tineri, în putere – au fugit unde au văzut cu ochii.
Și am ajuns aici pentru că nu avem, cu adevărat, partide politice, ci, mai degrabă, grupuri infracționale mai mult sau mai puțin organizate. Știm prea puțin din democrație (ce face președintele?, la ce folosește avocatul poporului?, abecedarul unei vieți în libertate ne e străin, oameni buni!).
Uite: un partid politic vrea să câștige puterea pentru a promova o anumită politică publică.
Explic mecanismul, pe înțelesul tuturor, sper: la bază, agricultorii se reunesc într-un partid cu interese specifice, ecologiștii asemenea. Extinzând cadrul: cei cu viziuni mai degrabă conservatoare la fel, socialiștii și ei, liberalii, așișderea.
Există nuanțe și la dreapta și la stânga, care e mai progresist, care mai moderat. Dar! Aceste partide sunt oglinzi ale societății. Ori în clasa politică actuală, partidele (cu excepții dramatic de minore) au ajuns doar propria oglindă.
Ce au făcut noaptea, ca hoții, arată clar că politica fundamentală a grupului PSD-ALDE este salvarea propriilor piei și a hoților adiacenți, legalizarea, cu cotă, a banditismului. Așa ceva nu se poate accepta!
Așadar, o politică nu doar aparte de cetățean, ba vădit împotriva lui. De aceea, în joc nu e doar Ordonanța de Urgență, ci însăși natura politicilor publice în România. Iar răspunsul societății la acea altă întrebare? este unul sănătos. Ocupăm strada din disperare. Dar strada nu e o soluție pe termen lung. Istoria nu funcționează așa.
Așadar, trebuie să alegem: mergem înainte pe calea pungășiei sau ne întoarcem și o luăm spre decență? Niciodată nu e târziu pentru un moment zero și pentru o lustrație sănătoasă. Un apel puțin mai ferm către lichele.
Am ajuns aici pentru că doctorii (în științe) nu au ieșit în stradă, văzând falsurile colegilor lor, doctorii agramați; am ajuns aici pentru că târfele cu lavaliere au făcut din presă avere, decredibilizând-o și obligând jurnaliștii onești să-și țină baricadele prin nișe; am ajuns aici pentru că ma tăcut în fața temelor grave (personal, am scris, mai bine de un deceniu, despre venele deschise ale consumatorilor de droguri și despre bolnavii de SIDA și despre cei din fotoliile rulante și despre oamenii fără acte de identitate, despre sărăcia extremă, despre copiii care se culcă flămânzi și nu au ghete să meargă iarna la școală, am scris despre cei excluși, care trăiesc la marginea tuturor noroaielor, și nu pot spune că nu au existat zeci de mii de cititori, dar nici nu pot spune că am atins vreodată traficul unui singur sân de vedetă de plastic).
Am ajuns aici pentru că în meseriile noastre, profesioniștii nu i-au luat de guler cu adevărat pe impostori, nu le-au cerut socoteală. Pentru că am coabitat cumplit de lași cu sistemul. Am urlat eu până am făcut roșu-n gât, iar faringoseptul tot singur mi l-am cumpărat. Înțeleg mecanismul. Dar tăcerea tot nu e o soluție. O viață în genunchi? Nu, mulțumesc.
Am ajuns aici pentru că am tăcut și când au măcelărit legislația muncii, pentru că am căutat soluții individuale de a ieși din mizerie, și nu am construit comunități și, în cele din urmă, o societate.
Pentru că am lăsat niște vidanje de propagandă să-i otrăvească pe cei de lângă noi până am ajuns să nu mai putem purta un dialog (sper că n-ați uitat, de la Ion Rațiu citire, că democrația este atunci când lupți până la ultima ta picătură de sânge pentru ca acela din fața ta să nu aibă aceeași părere cu tine).
Am ridicat între noi garduri, ne mai uităm din când în când să vedem cum se simte capra vecinului, urâm, și arareori întindem o mână sau un capăt de idee.
Am ajuns aici pentru că am dat cel puțin o dată în viață șpagă (eu am dat o singură dată, cincizeci de lei, și încă blestem momentul) și am primit șpagă (nu am primit niciodată, dar e adevărat că nici nu am lucrat o zi la stat).
Am ajuns aici pentru că, până la urmă, nu ne-a păsat. Nu avem drumuri, nu avem direcție și nu avem speranțe pentru că nici măcar nu am mai votat, zdrobiți de lehamitatea generală.
Acesta – liniștea dată de lehamite, în timp ce vuvuzelele de propagandă distrag atenția – este climatul perfect în care hoții îi fură pe proști. Iar proștii, mă iertați, am fost întotdeauna noi, societatea, pentru că politicul a fost înțeles ca o cale de a deveni supraoameni, nu de a te pune în slujba celor pe care ai ales (și te-au ales) să îi reprezinți.
Am întreținut aparatul birocratic obez și le-am tăcut până și funcționarilor care nu fac nimic dacă nu li se dă. Am ținut capul plecat, am fost obedienți, am fost lași, când nu am fost isterici. Arareori am căutat soluții raționale și consens.
Trăim într-un spațiu geografic oarecum bogat în resurse, din care ne alegem cu prea puțin. De ce? Din cauza corupției generalizate, da, a politicilor economice debile, dar mai ales din pricina mentalității delegării responsabilității.
Pentru că e mai comod să existe alții care să comande și noi să îi arătăm cu degetul. Pentru că, în loc să fie un corp comun, aceste două lumi sunt brutal separate.
Și pentru că totul – toate aceste granițe stupide – sunt încă în capul nostru, urme a secole de istorie în care am trăit ca boieri și iobagi. Acele secole au trecut, oameni buni! Primarii, inspectorii fiscali, miniștrii, toți!, sunt angajații dumitale, nu e invers, niciodată nu a fost.
Și până nu refacem acest contract social elementar, o să mai tot stăm în stradă, schimbând un chip cu următorul și lăsând algoritmul proastei guvernări intact. De aici trebuie să pornim. Nu plecăm chiar de la zero, ci puțin de sub linie. Despre asta e vorba.
Așadar, organizat, disciplinat, ocupați politicul, întemeiați mișcări noi, candidați chiar dumneavoastră. Știu, știu, e ca și cum ai coborî într-o hazna, dar cineva trebuie să facă, odată și odată, curățenie în viața publică românească.
Și – știți ceva? – acel cineva suntem fiecare dintre noi. O societate vindecată respinge politicul bolnav.
Să ne vindecăm, așadar, fiecare dintre noi, apoi bloc cu bloc și stradă cu stradă, cartier cu cartier, oraș cu oraș, sat cu sat, județ cu județ, regiune cu regiune.
Și conștiința trează! Nu există să fure, dar să ne dea și nouă. Când această frază nu se va mai auzi în România, ne vom fi făcut mai bine. Până atunci, însă…
Această viață comună – pe care Piața ne-o redă în aceste zile – trebuie să ne însoțească, cu adevărat, zi de zi, de acum înainte.
Altfel, nu doar că ne vor învinge, ne vor umili.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.