Al patrulea punct din Micul Manual de Fericire. 🙂
În primii ani de facultate, pe vremea împuşcatului, îngropatului, detestatului şi regretatului, dacă n-aveai pile, ca fată, trebuia să faci armată. Chestia era că o zi pe săptămână trebuia să te îmbraci cu nişte lucruri care fuseseră concepute de cineva care ori n-avea habar de forma reală a unei femei, ori dorea foarte tare să proiecteze o imagine deformată a ei. Cămăşile erau făcute pentru cupă A, pantalonii pentru siluetă de clepsidră (foarte clepsidră), cu talie foarte subţire şi şolduri din cale-afară de generoase. Din lână, kaki, zgâriau, turteau, apăsau, te simţeai, probabil, cum se simte sardina în conservă.
Dacă ai crescut într-o familie cu standarde stricte (aud prin seminarii tot felul de suspine referitoare la asta), reacţia normală e un fel de revoltă împotriva oricărei reguli. Aşadar, plângeam în fiecare dimineaţă de vineri, când aveam armată. De îmbrăcat cu mantaua, mă îmbrăcam sărind de pe scaun în mânecile prea strâmte şi talia care îmi venea imediat sub sâni. Plângeam şi plecam. Nu mai vorbesc de sesiunile de trei săptămâni de “concentrare”. Regulile stupide, hainele stupide şi locotenenta care, sărăcuţa, ne povestea că electronii circulă cu viteza luminii, sau că ostaşii nu trebuie să sufere de foame, de frig şi de medicamente, au constuit un mediu care ne apăsa pe creieri, pe suflet.
Mai târziu, am lucrat într-o firmă americană de consultanţă. N-aveai voie să te ridici de pe scaun dacă nu aveai sacoul pe tine. Altă uniformă… mai drăguţă, ce-i drept, dar tot nu corespundea cu ce era pe acolo, pe dinăuntru, în inimă. Treptat, am realizat că, dacă îţi faci treaba şi eşti un profesionist bun, societatea acceptă cu graţie o mică deviere de la reguli. Sigur, asta nu înseamnă codiţe afro într-un consiliu de conducere, dar am scăpat de sacou şi l-am înlocuit cu şaluri, broşe şi jachete fluide. Apoi am descoperit că oamenii răspund mult mai bine când proiectezi sinceritate, interes pentru ei, claritate, când nu ai nevoie să vorbeşti ca să te pui în centru şi preferi să îi întrebi pe ei ce şi cum, ca să sprijini. Că nu eşti perceput ca sectant dacă meditezi, sau ca mutant, dacă eşti vegetarian.
Lucrez cu o grămadă de lume între 25 şi 35 de ani; unul dintre lucrurile pe care mulţi dintre ei le fac e să mimeze complet mediul. Nu ştiu la ce se gândeşte cameleonul sau dacă îl amuză să îşi schimbe culoarea, dar, cu certitudine, tot baletul chimic pe care îl face ca să se adapteze consumă energie. Lucru de care nu e nevoie, nu întru totul. Comunităţile te acceptă şi te apreciază dacă eşti original (şi, dacă nu se întâmplă asta, eşti în comunitatea greşită). Săpăturile arheologice pe care le ai apoi de făcut, de obicei, se referă la cine e acolo, sub toate straturile şi toate măştile. Ceea ce poate să necesite şi un an de muncă. E direct proporţional cu cât ne-am străduit să mimăm.
În business, cuvântul de ordine pe agenda marketingului e “return on relationships”. Brandurile au învăţat că, dacă nu sunt autentice, nu păcălesc pe nimeni. De ce ar fi altfel în relaţiile noastre? De ce să faci pe plac cuiva într-o relaţie când, de fapt, deteşti un aspect sau altul? E doar o amânare, urmată de frustrare şi apoi eliberare. Pe urmă, nu mai e loc decât pentru adevăr, libertate şi bucurie… ceea ce îţi doresc şi ţie. 🙂
Pentru un pic de distracţie suplimentară, iată un test de autenticitate de la Stephanie Cirihal, tare drăgălaş şi eficient.
Pe Andreea o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Vedere din trafic: cum arată o societate cu nervii la pământ
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
