Din glumă-n glumă

Andi Valachi

11 February 2014

Andi ValachiNu sunt și n-am fost o persoană religioasă. Aceasta nu înseamnă că nu primesc semne. Într-o perioadă când mă chinuiam să mă las de fumat, o țigară pe care am aruncat-o neglijent a aprins un arbust conifer de lângă casa mea. Dumnezeu a ales, asemenea lui Moise, să aprindă o tufă pentru a-mi atrage atenția. Sau poate că imbecilitatea mea a aprins tufa. Altă dată, când era să pierd controlul volanului pe o autostradă înghețată, deși m-am speriat până aproape de incontinență, m-am întors spre persoana de lângă mine și i-am rostit cu tonul unui “Bond, James Bond”: “Nu te îngrijora, eu și Cel de Sus avem un contract și nu ni se poate întâmpla nimic.” 30 de secunde după blasfemie pierdeam controlul volanului complet și, la 120 km/h, m-am izbit de trei ori de mașina de pe banda alăturată. Entitatea Superioară îmi trimite mesaje pe care eu aleg să le ignor. Sau poate că le ignor deoarece pragmaticul din mine acceptă mai ușor ideea de “coincidență” decât cea de “destin”.

Nici dacă aș fi religios, n-aș putea crede în “Destin”, cu majusculă, în conceptul că viața noastră curge după un Mare Plan. Aș crede mai degrabă că viața mea e o exemplificare a unui șir de bancuri și glume făcute de Șugubățul Șef.

Obișnuiam să cred că autismul este doar o găselniță a psihologilor care trebuie să inventeze noi boleșnițe ca să nu le sece veniturile. Dacă există, îmi spuneam eu, este o condiție atât de rară încât poate fi aproximată cu absența. La urma urmei eu nu cunoscusem nici un autist. Apoi fiul meu a fost diagnosticat cu Asperger, o boală din spectrul autismului – la limită, greu de sesizat pentru altcineva decât cei mai apropiați. Diagnosticul mi-a lămurit niște ușoare ciudățenii și, totodată, mi-a arătat că eu cunoșteam de mult o altă persoană în aceeași situație – pe tatăl meu, un profesor și un om remarcabil dar care, ca și fiul meu, prezenta semne distincte, uneori amuzante, alteori . Din fericire, gluma nu s-a întins prea tare și, la fel cum sunt mândru de tatăl meu, sunt mândru și de mintea genială, matematică și logică a fiului meu.

StrangerThanFiction

Credeam că divorțul se întâmplă numai celor lipsiți de imaginație, de ambiție, în cupluri care nu sunt satisfăcute emoțional și, mai ales, sexual. Nici o clipă, deși ne-am aruncat cuvântul “divorț” în față, nu mi-a trecut prin minte ca o posibilitate reală. Este normal – lucrurile rele se întâmplă numai celorlalți. Apoi mi s-a întâmplat mie și, cu ocazia aceasta, am aflat că activitățile din alcov nu pot rezolva totul.

Aceste glume ironice nu s-au încheiat o dată cu divorțul și, după cum se arată, nu cred că se vor încheia cât timp mai am suflare. Încercând să-mi refac viața, mi-am spus că va fi simplu. La urma urmei ce naiba doresc? O femeie bună, de o vârstă apropiată (cu a mea, nu a lui Hannah Montana), care se poate ține singură pe picioare, are o spoială de cultură cât să nu devină penibilă, cu care să mă iubesc cu năbădăi, la început, mai potolit după o vreme, cu năbădăi din nou și iarăși calm. Nu ceream cerul, nu? Am primit-o. Exact așa cum mi-am dorit-o. Bineînțeles, oferta venea cu un “catch”, cu o condiție ascunsă într-un lung contract. Ea, persoana întâlnită, nu era deloc balansată emoțional. Ipohondră, își descoperea în fiecare săptămână o boală terminală. Eu, șocat de divorț și convins fiind că viața mea nu mai poate avea o întorsătură bună, o credeam sincer și sufeream. Ea era în România, iar eu revenisem în Canada. Nu eram angajat, așa că stabilisem să-i fac chemare după ce obțin o slujbă. Ca niciodată înainte, când, de obicei, în numai 2 săptămâni aterizam undeva, de data aceasta slujba mă ocolea. Ajungeam la 1 cm de semnarea contractului și ceva se întâmpla – lucru care îmi întărea convingerea că sunt predestinat nefericirii (deși, cum am menționat, eu nu cred în așa ceva). Mi s-a întâmplat de câteva ori. Glumețul îmi veghea binele: Nu-ți dau slujbă pentru că o vei aduce aici și vei avea parte de un film gen “Titanic” intră în “Infernul din zgârie-nori”. Ce sens are? Îți fac un bine, omule!

Insistența mea, probabil, l-a istovit și, probabil, într-un târziu a ridicat din umeri și-a spus: Vrei să te convingi singur?! Atât de încăpățânat ești?! Bine, bine – gata, poftim o slujbă, una meseriașă, la Adobe.

A durat 3 luni până am găsit acea slujbă. I-am făcut chemare și, după încă 2-3 luni, ea a venit și reîntâlnirea a fost un dezastru. După o tonă de emoții irosite și bani cheltuiți, am avut parte de 3 (trei) zile de coșmar. La capătul lor aș fi putut jura că-l văd ridicând din umeri: Ți-am spus cum stă treaba, da’ tu “nu și nu”. Ei, na, poftim!

Glumele s-au ținut lanț. Culmea este că în tot acest timp, Glumețul nu făcea altceva decât să-mi îndeplinească rugile. După o relație cu o persoană egoistă, mi-am spus “Am nevoie de o persoană bună, inimoasă, care să mă vindece”. Am primit-o – nu de Crăciun, nu de ziua mea, dar am primit-o. Era bună și inimoasă și încerca să mă facă să mă simt bine. Din nefericire, era și foarte naivă în ale vieții, cu lacune culturale haotice, care nu prea ducea lucrurile importante la capăt, care avea dificultăți în a se ține pe propriile picioare. Ca un exemplu minor, nu a mai plătit o linie de credit când i s-a părut „necinstit” și a ignorat apelurile băncii, lăsând datoria să ajungă pe mâinile recuperatorilor. Sau când a plănuit să-l dădea în judecată pe fostul soț, plătind avocat și altele, pentru a obține o pensie alimentară sporită, în condițiile în care el nu plătea minimul legal. Ori atunci când se gândea să dea foc mașinii pe care ea o plătea, dar fostul soț o conducea – pesemne paguba nu era suficientă, era nevoie și de un dosar penal.

Pe baza noii experiențe, mi-am redefinit dorința: “Nu, nu, nu! Știi ce?! Mai bine cineva cu o viață ordonată, o persoană demnă de admirație. Așa măcar, când sufletul îmi obosește să-mi pot răspunde cu luciditate la întrebarea “de ce stai cu ea?””. Ești sigur? “Da, bineînțeles. Doar știu ce-mi doresc!”

Dorința mi s-a împlinit fără să fiu silit să frec nici o lampă. Era tot ce îmi dorisem: arătoasă, ambițioasă, cultivată, puternică, o femeie care-și conducea viața singură. Era, de asemenea, și intransigentă, plină de 1001 teorii de viață(și nici una nu coincidea cu teoriile mele), atât de întărită în independență încât nu era dispusă să negocieze absolut nimic. Absurd, era vegetariană habotnică – în numele sănătății n-ar fi gustat nici o mâncare care ar fi conținut fie și o moleculă de grăsimi animale. Probabil tot pentru sănătate înfuleca smântână, lingură după lingură – ca și cum „sănătatea” ar fi un bufet la care ceea ce-ți face rău este identic cu tot ce nu-ți place iar ce-ți place (smântână, ciocolată etc.) fac numai bine, în orice cantități și măsuri. Habotnicia ei cuprindea și o ură patologică pentru fumat. Am încercat să mă las dar o dată, după o dispută, am eșuat și am fumat 2 bețe (super-slim) Kent. Plin de vinovăție, am făcut un duș, mi-am schimbat toate hainele, m-am spălat pe gură și am folosit Listerine, dar n-a fost suficient – aparent încă miroseam a țigară. În seara aceea a dormit la capătul patului, dar a doua zi, mândră, mi-a arătat ce cumpărase – o carte în care un psiholog ținea prelegeri seci despre iubire . La fel ca mulți alții refuza viața, versiunea practică, și prefera versiunea teoretică, examenul al doilea fiind cel la care toți luăm nota 10.

Când și această relație s-a terminat, am analizat și am ajuns la concluzia simplistă că motivul pentru care ea nu știa să se dăruiască era pentru că nu avea copii. Da, cam așa m-am gândit eu și mi-am editat “lista de cumpărături”: “Da, deci, știi, Pontosule, rămâne ca data trecută: ambițioasă, puternică, cu o viață organizată ȘI … cu copil! Copilul este musai, mă-nțelegi?!”. Iar El, Domnul Bășcălie, m-a privit cu o sprânceană ridicată și mi-a spus, cu o undă de amuzament în voce “Vineeee! Copil și totul”.

Mi-a dăruit-o. Avea copil și altceva nu mai avea. În fiecare minut al zilei nu exista decât copilul – un puștiulică extraordinar de inteligent și minunat. Eu existam doar așa, în periferia vieții ei, dacă nu impietam cu absolut nimic moftulețele copilului – de care oricum se mai ocupa și o bunică. Nu sunt absurd – am crescut și eu un copil și sunt de acord că nevoile unui copil trec înaintea celor adulți, dar există și situații care definesc expresia de “prea mult”. De Crăciun, eu pregătisem toată masa. Făceam ouă umplute. Ea s-a oferit să-mi facă maioneza dar fiul meu a vrut să mestece el, a mârâit, a insistat așa că ea mi-a pus bolul unde începuse maioneza și mi-a spus „Termino tu, eu trebuie să mă joc cu el”. Așa că eu am pregătit totul iar ea s-a jucat. Un film al vieții mele viitoare mi s-a așternut în fața ochilor și am înțeles că între ora 7 AM și 9-10 PM n-aș fi putut juca decât rolul de înlocuitor de bunică, de menajeră, de unitate parentală.

Aceasta a fost picătura care a umplut paharul. Știind că n-am cum pune frână acestor glume, m-am decis măcar să nu mai dau satisfacție, cerându-le singur. Am încetat să mai enunț vreo dorință și m-am lăsat pe spate pe râul vieții. Glumele vieții mele, situațiile ironice încheiate cu un clipit șmecher din ochi și un zâmbet sarcastic “Ei, cum ți-a plăcut?” vor continua, sunt convins dar eu m-am decis să nu mai fiu participant la ele. Deși… e cam dificil să nu fii participant la propria ta viață, nu?!

Pe Andi Valahi îl găsiți și aici.



Citiţi şi

Uneori suntem foarte naive, ca să nu zic proaste

Scrisoare din viitor

 După ce a adormit, i-am luat telefonul la control

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,843 views

Your tuppence

  1. picatura / 13 February 2014 10:40

    :). felicitari pentru autobiografie! si pentru ca pari a fi descoperit pe langa regulile simple ale existentei si ceva tipologii femine :))

    Thumb up 4 Thumb down 0
    Reply
    • Andi V. / 13 February 2014 19:39

      Multumesc, Picatura – doar cateva… Femeile sunt mult prea complexe. Am o vorba – nu le inteleg asa ca tot ce mi-a ramas este sa le invat pe de rost 🙂

      Thumb up 2 Thumb down 0
      Reply
  2. Andi V. / 12 February 2014 22:34

    Multumesc, Cristina si Ioana pentru comentarii.
    Citeam undeva ca lumea se imparte in oameni care stiu ca viata e o gluma si in cei care nu stiu si se enerveaza. Eu sunt din al 3-lea soi – cei care stiu ca e o gluma si tot se enerveaza.
    Da, Ioana – in toate exista o lectie de intelepciune si am tot adunat lectie dupa lectie pana ce am realizat ca ma impovareaza – acum ma lupt sa le dezvat pentru ca nu doresc sa-mi termin viata pe un varf de munte in Tibet 🙂

    Thumb up 5 Thumb down 0
    Reply
    • Ioana / 13 February 2014 12:32

      Uneori parca as vrea pe muntele ala din Tibet (ma intreb daca faptul ca marea e “locul meu”, “persoana mea”, spune ceva in contextul asta cu vrutul pe munte) da’ de cele mai multe ori am probleme cu descoperirea si invatarea lectiei de intelepciune, asa ca n-am nici o sansa! 😀 Ma gandesc ca “soiul” e de vina: probabil ca primul si al doilea beneficiaza, fiecare in felul sau, de o filozofie care justifica in vreun fel ceea ce se intampla; al treilea, insa, din care recunosc ca fac parte :D, prea se cearta cu sine si atunci mai greu cu acceptarea si cu invatatul de intelepciuni. Oricum, din bruma pe care (cred ca) o inteleg dupa fiecare gluma din asta majora (sau nu) a vietii, se aduna destula impovarare – din care mai usurez cate putin, cat se poate, privind in jur si bucurandu-ma aiurea, de ce se nimereste (de exemplu, de mare folos in sensul asta mi-a fost descoperirea, cand am venit in Canada, ca primavara miroase pe strazi, prin cartiere, a flori – umblam nauca cu un zambet tamp prin suflet; si continui sa o fac, de altfel, din inca x motive marunte pe care mi le gasesc intr-o zi sau alta). Cine Doamne-iarta-ma sa vrea sa ajunga pe un munte in Tibet si sa ramana acolo? :)))))

      Thumb up 1 Thumb down 1
      Reply
  3. Cristia / 12 February 2014 16:02

    Dumnezeu, destinul, universul sau cum vreti sa-l numiti are cu siguranta simtul umorului! Garantat. Cu fiecare pas in viata mea, mi se confirma! Frumos text, l-am citit cu placere. Felicitari!

    Thumb up 4 Thumb down 0
    Reply
  4. Ioana / 12 February 2014 14:39

    N-o sa inteleg probabil niciodata de ce ne bucuram atat atunci cand gasim pe inca cineva care vede lucrurile la fel cum le vedem noi – si nu, nu e sentimentul ala de “sa moara si capra vecinului”, am avut ocazia sa ma intalnesc cu el in viata si stiu cum e (urat!). Citind textul am avut un sentiment de confort (era sa scriu conform, lol) ca uite, nu sunt singura care crede ca Dumnezeu se distreaza de minune pe seama noastra, a furnicilor muritoare. E foarte trist si evident descurajant – si ipoteza asta, si povestea de mai sus; dar omul are nevoie sa apartina, chiar daca se gaseste apartinand unui grup defavorizat (in cazul de fatza, noi astia carora ni se pare ca cineva acolo sus cam face misto de noi). De fiecare data imi spun ca ascunsa undeva, prin vreun cotlon intunecat al povestii, e o lectie karmica pe care trebuie sa o invat, e o datorie adunata de-a lungul a multe vieti pe care trebuie sa o platesc, ca o avea vreun rost, naibii, ce s-a intamplat – no worries, pana la urma tot la concluzia “mai lasa-ma mai Nene cu glumele astea” ajung.
    Foarte fain textul – multumesc Andi, multumesc Catchy (again! 🙂 )!

    Thumb up 5 Thumb down 1
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro