Era târziu! Târziu să mai schimbe trecutul. ÃŽnsă putea face ceva È™i pentru ea de acum înainte. PaÈ™ii i se auzeau grăbiÈ›i pe caldarâmul umed. Parcă È™tiau singuri drumul spre casă. Și aÈ™a era! O duceau degrabă spre familia ei, deÈ™i sufletul i se împotrivea cu sălbăticie. Nu se mai simÈ›ea acasă, de când aventura soÈ›ului ei o lăsase mută, la pământ, fără să È™tie cum să se ridice, unde să meargă È™i cum să-È™i revină. Copilul rămăsese singura lor legătură. Și teatrul ieftin! Femeia din ea cerea răzbunare, “dinte pentru dinte”, dar raÈ›iunea îi spunea să stea, să gândească, să găsească soluÈ›ia potrivită. Care soluÈ›ie? Să-l atingă, să-l sărute, È™tiind că a fost topit după altcineva, în timp ce ei îi dăruia indiferență, dispreÈ› È™i egoism?!! Nu, nu asta era salvarea!
©Fabian Perez
Obosită de gânduri ajunse fără să-È™i dea seama la uÈ™a apartamentului. “AÈ™a, să luăm masca fericirii!” își spuse abătută, È™i se transformă involuntar în personajul pe care, de trei săptămâni, îl juca de dragul puiului ei iubit, Mihai. Un isteÈ› de 6 ani ce nu simÈ›ise încă atmosfera negativă dintre părinÈ›ii lui. Avu, de data asta, noroc. Ambii dormeau. Mihai era încolăcit între picioarele tatălui său, iar Valeriu îl strângea blând în braÈ›e, cu buzele în părul băiatului. ÃŽi privi lung un timp, apoi plecă.
De dimineață îl evită pe Valeriu cum putu mai bine, îl sărută fugitiv pe Mihai pe creÈ™tet È™i mai rămase o secundă în prag să-l privească. “Doamne, ce copil minunat făcuse!” Amalia își luă geanta È™i haina, ieÈ™ind tăcută pe ușă. Ajunse la birou înaintea celorlalÈ›i. ÃŽÈ™i aÈ™eză pe masă cafeaua fierbinte, revizui prezentarea È™i se ridică să iasă. ÃŽn acelaÈ™i timp, din partea cealaltă a uÈ™ii se ivi un cap creÈ›, doi ochi căprui, mari È™i luminoÈ™i. Se ciocniră È™i izbucniră imediat în râs.
– Laur, m-ai speriat! Și trebuie să fiu calmă pentru prezentare! îl dojeni cu blândeÈ›e Amalia.
– Știu, scuze! N-am vrut să te agit! Voiam să te anunÈ› într-un mod simpatic, că È™efu’ te vrea în 10 minute în birou. Știi că te iubesc È™i nu vreau să-È›i fac rău… Vorbele tânărului se pierdură între ei, lăsând loc unei tăceri sugestive. Amalia îi văzu mesajul ochilor È™i-l înÈ›elese total. O voia! Parcă simÈ›ise nevoia ei de a fi validată ca femeie, parcă-i înÈ›elesese nebunia din suflet. Trase aer puternic în piept È™i rosti uÈ™or “Laur…”. Nu o lăsă să termine È™i-i spuse, fixând-o în continuare cu privirea:
– Fugi, că ne taxează pe amândoi! Baftă, È™tii că eÈ™ti minunată! È™i o împinse uÈ™or pe ușă.
Prezentarea fu un succes. Interesul lui Laur o È™ocase atât de tare, încât simÈ›ise în ea o energie nouă, puternică, ce o făcuse să strălucească. Se simÈ›ea… FEMEIE! A primit felicitări de la întreaga echipă, însă pe Laur nu l-a văzut toată ziua.
Era deja 20.00. Se pregătea să plece. ÃŽÈ™i luase haina pe mână È™i se întinse să stingă lumina. Atunci îl simÈ›i, ca o umbră, lângă ea, în spatele ei. ÃŽi simÈ›i răsuflarea în ceafă. Era cald, fierbinte chiar È™i buzele îi fremătau lângă ceafa ei. Vru să se întoarcă, dar nu o lăsă. O È›intui de perete, cu spatele la el. O fărâmă din mintea ei îi ceru să se oprească, dar nu mai putea. Știa că-i interzis, că face aceleaÈ™i greÈ™eli ca Valeriu, dar… îi plăcea! Nu se mai simÈ›ise de mult aÈ™a. VIE! AÈ™a că îl lăsă. ÃŽi simÈ›i mâinile peste tot corpul atingând-o, frământând-o, ameÈ›ind-o. Voia tot mai mult, să uite de tot È™i de toÈ›i.
Un sunet strident îi readuse la realitate pe amândoi. Era telefonul ei. Pe ecran apăru numele lui Valeriu. Și insista. Tulburată, răspunse.
РDa, Valeriu! Ce s-a ̨nt̢mplat?
– Mami, mami, unde eÈ™ti? Am nevoie de tine! Glasul băiatului era disperat È™i, instinctiv, Amalia reacÈ›ionă ca o adevărată mamă.
– Mihai, ce e? EÈ™ti bine?
– Mama, tata a avut un accident! E luat de ambulanță chiar acum! Unde eÈ™ti?
– Vin în 10 minute! Află unde-l duc, te rog! Mama vine acasă acum!
ÃŽnchise, îl privi în ochi pe Laur fără să spună vreun cuvânt È™i înÈ›elese. Datoria era prioritară. IeÈ™i în fugă È™i ajunse acasă într-un suflet. Mihai era cu vecina de la doi, aÈ™teptând-o îngrijorat. Valeriu avusese un preinfarct, noroc cu Mihai ce reacÈ›ionase ca un adult. Fusese dus la spital È™i stabilizat, însă avea nevoie de îngrijiri o perioadă de timp. Și de liniÈ™te! Stând pe holurile spitalului, Amalia avu timp să privească la ziua ce trecuse. Omul bun din ea nu-È™i putea lăsa soÈ›ul la greu, însă ceea ce simÈ›ise cu Laur era ceea ce-i lipsea. Și apoi, ceea ce nu È™tii, nu te doare, nu? Nici Valeriu nu avusese vreun dubiu să-i distrugă ei fericirea! AÈ™a că, de ce nu? Răzbunarea nu e o soluÈ›ie, dar, uneori, e nevoie de… “dinte pentru dinte”!
Guest post by IRI
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
