Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Doamno, ce te crezi!

15 February 2018

FELICIA DOLEANUDin ciclul „Plină de amintiri”

Sărbătorile printre străini sunt triste, în special în primii ani. Trecutul năvălește peste tine dureros de real, cu imagini, cu întâmplări legate de tradiții, de familie și de prieteni, de locuri, de gusturi şi de mirosuri.

Apoi amintirile se estompează, familia se micșorează, prietenii vin și pleacă, unii chiar rămân (cei de calitate), gusturile și mirosurile se schimbă, devin mai fine, mai delicate… Te adaptezi.

Într-o zi de Florii, mă aflam, ca de obicei, la muncă. Restaurantul la care lucram era în vogă. Fiecare zi? Un nou spectacol! Crème de la crème se perinda pe-acolo, etalându-şi limuzinele, Rolex-urile, soțiile sau amantele exotice, excentrice, snoabe, paraşute ieftine, dar neapărat elegante şi pline de bijuterii… Musai să te faci văzut şi să vezi, să demonstrezi că afacerile îți merg strună și că ești pe val…

Era foarte greu să rezervi o masă, aproape imposibil, de aceea mulți veneau și așteptau, pur și simplu, să se elibereze una la întâmplare, oricât de târziu.

În seara aceea, pe la ora 21, năvălesc doi compatrioți. Pe unul îl chema Florin și semăna teribil cu marele actor Anthony Quinn. Mare era și Florin! Mare spărgător de case şi ciorditor din magazine. Mare şi la fizic: cam un metru nouăzeci, atletic. Mare și la suflet: s-a întâmplat să-i găsească pe nemți dezbrăcați în propriile dormitoare şi i-a acoperit (ca să nu răcească), în timp ce-i jefuia. Toți colegii mei, italienii, îl cunoșteau, pentru că le vindea tot felul de aparatură, videocamere, bijuterii, haine, la prețuri acceptabile.

Celălalt era mic și slab, extrem de elegant și pedant, infractor periculos, recidivist, cu mulți ani de detenție prin diverse țări europene. De o inteligență sclipitoare, specializat în foarte multe „domenii”, vorbind șapte limbi străine foarte bine. De-a lungul anilor, ne întâlniserăm de mai multe ori și, de fiecare dată, mă rugase să nu spun că-i român. Nu mare mi-a fost surprinderea să aflu ba că-i grec, ba că-i ceh, ba că-i ungur, ba că-i italian, ba că-i francez, ba ca-i neamț. Se metamorfoza în câteva minute, vorbea fără accent în toate aceste limbi şi poate chiar în alte limbi… Era teribil!

restaurant

Șeful meu, un italian mic și gras, văzând că cei doi s-au şi aruncat la o masă care tocmai se eliberase, m-a rugat să-i servesc eu.

– Săru’ mâna, doamna Felicia!

– Buna seara!

– Ce ne recomandați ?

– Avem creveți proaspeți, stridii, homari, vreo zece feluri de peşte, cotlete de vițel, mușchi de vită, paste făcute în casă… Ce doriți?

– Păi… dați-ne Loup de Mer, da’ cu cartofi natur și salată. Auziți? Un vin franțuzesc, mișto, aveți?

– Franțuzesc nu am, dar vă recomand un vin de Toscana – Villa Antinori sau un Corvo sicilian un pic mai sec.

– Aha! E bun și ăla, zice pedantul, mai plimbat prin lume, deh!

Le-am dus câteva gustări până să pregătească băieții peştele.

– Doamna Felicia, zice pedantul, țuguindu-şi buzele subțiri şi aruncându-și o șuvița de păr rebel pe spate doar dintr-o zvâcnitură scurtă din cap. Se poate, așa o doamna faină şi să nu aveți un pix ca lumea? Tacticos, își desface sacoul elegant și extrage cu degete subțiri de pianist un pix din buzunarul interior.

– Vă rog să primiți acest cadou din partea noastră, doamnă! Azi sunt Floriile!

– Nu, mulțumesc! răspund un pic cam prea apăsat (nu-mi place să primesc cadouri de la bărbați, în general; am senzația că le dau speranțe deșarte dacă accept).

Cu un ton de reproș și o față de om jignit profund:

– Vă rog, doamna Felicia, e un mic cadou, ce naiba!

Şi mi-l înmânează ca pe un trofeu.

Micul cadou era un Mont Blanc. Zâmbesc încurcată, mă scuz din nou, încerc şi-i explic că dacă aş lucra cu asemenea pix, aş risca să nu mai primesc niciun pfening ciubuc de la clienți, plus că nu-mi plac cadourile şi las pixul ușor pe masă. Între timp, apare șeful. Aflând despre ce e vorba, ia brusc obiectul și mi-l agață de buzunarul vestei, exclamând:

– Cadoul e cadou, basta!

În timp ce mă ocupam de ceilalți clienți, mă loveau frânturi din conversație. De fapt, era un monolog. Florin era într-o stare de admirație mută, în timp ce periculosul se învârtea ca un titirez, urca vocea, o cobora, țâșnea în picioare, se prindea cu ambele mâini de masă, se apleca peste ea până-n nasul celuilalt, se cambra ca un tigru, se înroșea, se enerva, povestea cu patos, mârâia, gesticula, spinteca aerul cu mișcări rapide de karate, dădea cu pumnul în tăblie, de săreau tacâmurile și dansau paharele.

Apropiindu-mă cu platourile de peşte, îl văd pe micuț țâșnind ca împins de un resort, urlând :

-Băăă, Florine, băă! Bă, când i-am trosnit o bastârcă, un uppercut, pppppaaac! Direct aici, băăă! (şi-şi trage mai întâi un pumn în palma întinsă, scoțând un sunet sec, înfundat, apoi altul scurt, sub bărbie, de era să cadă pe spate…)

– Băă! Ești prost? Tu știi bă, cât de mare e ălaaaa? Blană l-am făcut! Să-mi bag!

Și izbucnește într-un râs isteric.

Eu reușesc în ultima secundă, printr-o piruetă elegantă, să salvez peştele din aceasta scenă de bătălie…

– Ah! Mă scuzați, doamnă! zice, așezându-şi cu un gest nervos bretonul rebel.

Le urez poftă bună și nu mă îndepărtez prea tare, că-l aud vociferând. Mă întorc la masă.

– Doamna Felicia, broscarii ăștia fac mișto de noi? Ăștia sunt cartofi natur? Unde-i untul? Ia uitați-vă, zice strivind unul, nici măcar nu sunt fierți! Îmi bag ceva în mâncarea lor de macaronari troglodiți!

– Propun să vă calmați! Dacă doriți, le spun să vă facă din nou comanda. Nu cred că au făcut cu intenție… zic eu, stăpânindu-mă cu greu.

– Lasă, mă, Bebe, zice Florin concesiv… mâncăm cu salată și gata!

Nemții, nefiind obișnuiți cu  manifestări din acestea haiducești, cereau rând pe rând nota de plată.

Șeful le mai trimite o sticlă de vin, cu rugămintea de a conversa un pic mai încet, dacă este posibil, că ne pleacă toți clienții.

Târziu după miezul nopții, m-am așezat cu colegii la un pahar de vin. Rămăseserăm doar noi şi ei. Concetățenii mei au cerut nota de plată. Le-am spus că au fost invitați, nu este nevoie sa plătească nimic, dar sunt rugați respectuos de șeful meu să aleagă pe viitor un alt restaurant italian.

Florin părea plăcut impresionat, în timp ce Bebiță, ușor rănit în amorul propriu, a mai zvâcnit  o dată din cap, aruncându-şi șuvița rebelă într-o parte și strivind o înjurătura printre dinți:

– Dă-i mă, dracu’ de broscari fraieri, nici cartofi nu știu să facă!

Am respirat ușurată când au ieșit pe ușă.

Restaurantul avea o intrare impunătoare, cu arcade, felinare, covor roşu, porți de fier forjat.

Covorul avea cam 30 metri și era străjuit de vaze mari de teracotă, cu palmieri şi alte plante exotice.

Spălătorul de vase, care tocmai dusese gunoiul, zâmbește tâmp şi-mi transmite telegrafic că românii mei măcelăresc plantele afară. Sar de pe scaun să mă conving că nu-i o glumă proastă şi, într-adevăr, văd covorul acoperit de frunze, de flori… Aproape de ieșire, pedantul cu ceva metalic sclipitor în mână, se uita înapoi, rânjind hidos. Îmi ies din fire și încep să strig :

– Măi, samuraiule, așa înțelegi tu ospitalitatea în… a mă-tii? Trebuia neapărat să dai cu mucii-n fasole?

– Dar ce-am făcut, doamnă?

– Cum ce-ai făcut? Tunzi copacii? Ești grădinar?

Se apropie de mine cu pași grăbiți și săltăreți.

– De unde știți că am făcut eu? Nu fac eu așa ceva, doamnă! M-a văzut cineva?

Mă enervează minciuna de moarte, mai ales când este evidentă.

Urăsc cuvintele triviale, dar mă pot transforma într-o originală pirandă, dacă împrejurările o cer. Atunci au cerut-o! Nu vă pot reproduce ce expresii am folosit, oricum nu ați crede… Cert e ca pedantul rămăsese perplex. Se uita la mine și nu-i venea să creadă. Eu, fiind pe scări, în timp ce declaram povestea vieții lui și a familiei până la a șaptea generație, el, aflându-se cu două trepte mai jos, a țâșnit printr-o detentă demnă de invidiat și, dintr-un singur salt, mi-a smuls pixul din buzunarul vestei, urlând:

– Dă, fă, pixu’ ncoace, doamno, ce te crezi!… și dus a fost.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Ce ai tu, nu mai găsesc în altă parte, ce am eu, tu știi de mai găsești, dar…

Câteva neînțelegeri în marginea referendumului

A trăi între oameni e ca un fel de alba-neagra

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
713 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro