Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Gala

23 October 2019

Dedic acest text tuturor fetelor noastre din sudul Germaniei și nu numai.

Pe atunci ploua în fiecare zi și eu mă simțeam vinovată că îl ucisesem pe fratele meu în pântecul mamei mele și mă simțeam vinovată că nu sunt băiat și mă simțeam vinovată că bunicul meu se legăna ore-n șir fără să spună niciun cuvânt și îmi întorcea doar o privire goală, și eu nu știam pe atunci că el fusese într-un experiment de reeducare, nici nu știam ce înseamnă reeducare, eu nu știam că fusese torturat de unii dintre prietenii lui și că îi torturase la rândul său pe ceilalți pentru a supraviețui, iar acum, supraviețuind, se legăna în scaunul lui care scotea un zgomot ușor, ca și cum s-ar fi jelit. Avea părul alb și se vedea că nasul său fusese rupt și nu se mai îndreptase niciodată, în ochii săi erau mereu pete mici ca de sânge, dar rareori mă apropiam de el atât de mult încât să îi văd ochii. Întotdeauna gura îi mirosea a mormânt.

Bunicul meu a murit înainte ca eu să aflu toate acestea – sunt lucruri de care mama mi-a vorbit târziu, după moartea Marelui Conducător, căruia îi revenea meritul de a fi eliberat închisorile de ultimii prizonieri politici.

Numele meu nu contează, puteți să îmi spuneți Paula, oricum o să vă răspund – am folosit atâtea nume false prin bordeluri încât pot răspunde tuturor numelor.

Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău, să nu ai alți dumnezei în afară de Mine, ploua în fiecare zi pe atunci și mama mă învățase cuvântul lui Dumnezeu, iar eu încă aveam încredere în mama și în Dumnezeu și nu aveam alți Dumnezei în afară de Dumnezeu și de mama.

Marius nu era nebun, deși de treaba cu pisica, nu știu ce să spun. M-am dus la el să îl ascult cântând la chitară și m-a durut mai mult toată graba aceea a lui, dar nu m-am simțit ca și cum aș fi fost îngropată de vie, iar adevărul e că l-am iubit încă de atunci, din pădure, când deschizând ochii am văzut pisica privind foarte ciudat ce îmi făcea. Și acum dacă deschid ochii pot să văd motanul acela obez lingând sângele care cursese din mine peste frunzele moarte. Plouă și aici.

Sunt în sudul Germaniei, într-un bordel. Schimb des bordelurile, dar mereu mă întorc, fiindcă e bine să îi lași pe nemți să li se facă dor de tine și când dorul le crește le iau capul în mâini și îi îngrop în mine și uneori sunt chiar fericită.

Să nu-ți faci chip cioplit și nici altă asemănare, nici să te închini lor. Ei mi se închină mie, îmi dau, de 50 de euro, surplusul trupului lor, apoi se urcă în mașinile lor de clasă medie și se întorc la neveste, de cele mai multe ori nu sunt străbătuți de gânduri mai înalte, surplusul ăsta le umple existența, ei nu se gândesc niciodată la Salvador Dalí, dar eu mă gândesc adeseori la Salvador Dalí, eu îl ușurez pe Klaus sau pe Hans sau pe Franz și mă gândesc la nebunul de Dalí, care umbla pe străzile din New York cu un clopoțel asupra sa și dacă vedea că trece un trecător fără să-l bage în seamă suna din clopoțel pentru a-l face atent la el. Vorbea despre sine doar la persoana a treia și în ultimii ani, când îi filau deja toate lămpile, nici nu se mai obosea să-și spună Divinul Dalí, zicându-și mai simplu: Divinul.

Mă mai gândesc că o să mă salveze unul la fel ca ei, doar că mai slab de minte, și o să mă ducă departe sau doar să mă lase să zbor și o să mă întorc acasă, în orașul de la marginea pădurii și o să facem acolo nuntă și o să ne botezăm gemenii, niciun copil nu va muri în pântecul meu, între gemenii mei nu va avea loc nicio crimă și popa o să zâmbească, fiindcă acasă sunt acum mai mult înmormântări și noi nu o să luăm numele Domnului Dumnezeului în deșert și eu o să continui să îl iubesc pe ascuns pe Marius, și o să îmi amintesc ziua Domnului și o voi cinsti, și o voi cinsti pe mama mea, croitoreasa, și îl voi cinsti pe tatăl meu, strungarul, și îmi va fi bine și voi trăi mulți ani pe pământ și nu voi ucide și nu voi mai fi desfrânată și nu voi fura și nu voi ridica mărturie mincinoasă împotriva aproapelui meu și nu voi pofti nimic din ce este al aproapelui meu.

Am cunoscut bine 5.932 de bărbați, nu toți nemți desigur, bărbați cu meserii dintre cele mai ciudate, docheri și avocați și paznici de noapte și jandarmi și traficanți de droguri ușoare și grele și șoferi de autobuz și electricieni și bibliotecari și programatori și scafandri și elevi de liceu care miros toți a ei înșiși și graficieni, și actori și specialiști în greaca veche și în Renaștere și cântăreți la harpă, ba chiar o dată și un bariton, și cel puțin un criminal, și săpători de șanțuri și rockeri cu tatuaje de pe vremea lui Axl Rose, ba chiar și mai vechi, și contabili și mulți pensionari încă în putere și jochei și muncitori în fabricile de tetiere ale autoturismelor de lux și cârnățari și învățători de țară, și știu că doar în fața mea, în fața mea și a lui Dumnezeu ei toți sunt egali și tremură în mâinile mele, ca în fața morții, și pe toți îi aduce aici, la mine, aceeași nevoie de a fi iubiți și perverși și sadici, după cum le e felul, și eu trebuie să îi iert pe toți și să îi cred pe toți, pe cei bârfitori și pe cei vorbăreți, pe cei tăcuți și pe cei nătăfleți.

Cei mai răi sunt rușii, mai ales dacă sunt militari sau artiști. Militarii te vor ca și cum de asta ar depinde salvarea Moscovei, iar artiștii, fie că sunt de partea lui Dostoievski, fie că îi sunt împotrivă, toți vor să fie Dostoievski, și nici unul nu e Dostoievski și ei suferă îngrozitor și sunt patetici și merg pe toate drumurile și nu ajung nicăieri. Și ei sunt malefici, și ei sunt în stare să violeze o fetiță și apoi să plece la o petrecere sau la cazinou sau la gară sau în parc, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, totul îi dărâmă și nimic nu îi poate ridica din grotă.

Cei mai răi dintre cei mai răi sunt rușii intelectuali, într-o noapte unul mi-a povestit plângând despre această grozavă idee a corului în care cântă copiii nenăscuți care își așteaptă rândul ca să se bucure de viață, era o idee minunată, dar de care părea că râde Dostoievski într-o carte de-a lui, nu își mai amintea în care, și plângea fiindcă nu acceptam să mă lase el însărcinată și să trăim fericiți până la adânci bătrâneți la Kaliningrad.

Nu vreți să știți ce sunt în stare să facă bărbații într-un bordel, când îi vede doar o femeie ca mine.

Evit rușii, îi las colegelor mele, domnișoara A e orfană de tată de când s-a născut, a crescut știind că trebuie să îi fie dor de tatăl ei și să îl venereze, ceea ce a și făcut, fără să simtă vreodată asta, totul la ea e fals, și sânii, și zâmbetele, și gemetele, și orgasmele, domnișoara B are mintea unei vaci, e mulțumită dacă are mâncare să rumege și gânduri ușoare de reamenajare a locuinței de acasă la care să se gândească iar și iar și iar, când nu are sufletul răvășit după încă o țeapă luată de la un derbedeu.

Noi, noi am ajuns aici, fiicele acelui Est uitat, noi am ajuns aici, iar frații noștri care au apucat să se nască au ajuns pe peroanele gărilor cu mâna întinsă, cerșind îndurare și stârnind scârbă. Noi am ajuns aici și nu mai avem unde să ne întoarcem.

Odată am văzut un boschetar în mijlocul unui stol de porumbei și am crezut că îi hrănește, cum mai fac boschetarii, care sunt renumiți pentru generozitatea lor, dar boschetarul acesta găsise o bucată de pâine pe jos și o mânca el și porumbeii erau uluiți, dar, fiind porumbei, nu se puteau răzbuna altfel pe el decât căcându-se în capul său, ceea ce nu au ezitat să facă. La bordel nu vin boschetari. Nu sunt primiți.

Nu mai am niciun prieten în oraș, nu îndrăznesc să-i mai spun orașului acasă, contururile lui s-au șters din mintea mea, sunt îndepărtate de-acum și mi-l amintesc ca într-o vedere de iarnă, cu pădurea ninsă și uzina mecanică abandonată.

Am insomnii, iar când adorm visez elefanți traversând secțiile părăsite ale șantierului unu și șantierului doi.

M-am născut în anul exploziei centralei de la Cernobîl și îmi spun că e posibil ca asta să fie explicația pentru faptul că sunt mereu fierbinte, strâng bani și, chiar dacă nu mă salvează nimeni, voi putea cândva evada. Fiecare bordel e o închisoare. Și trupul meu fierbinte e salvarea mea, trupul meu fierbinte e mântuitorul meu.

Alteori visez că mă întorc în oraș și cumpăr toată scara blocului nostru de garsoniere, în care femeile erau călcate în picioare și copii la fel ca mine visau să urce pe acoperiș și să zboare, fiindcă altceva ce era să facem în raiul în care intrasem după moartea Marelui Conducător, despre care nu se știe că ar fi frecventat bordelurile din porturi, nici măcar în prima tinerețe, și poate tocmai de aceea a crescut atât de urât și nu a înțeles iubirea și i-a ocrotit, măcar la început, pe torționarii care te loveau cu săculețul de nisip peste piept și jos până când leșinai, iar apoi își făceau nevoile pe tine.

Uneori, clienții mă roagă să fac pe ei, și atunci mă gândesc la bunicul meu în zilele reeducării din vremea Partidului Unic și știu că totul e o loterie trucată și eu am tras lozul Europei de Est, și nu mai pot să întorc timpul și în curând va fi chiar prea târziu pentru a fi prostituata personală a unui politician nou sau a unui securist nou, fie el și din provincie, dar eu nu voi spăla rufe de mână și nu voi umbla niciodată cu hainele cârpite, și o curvă poate să aibă demnitate, nici nu știți voi câtă demnitate poate să aibă o femeie ca mine. Știu continuarea: voi respecta cuvântul Domnului și voi căuta zadarnic fericirea.

Colegele mele nu se gândesc la atâtea lucruri, ba adeseori nu se gândesc la nimic. Banii, ele îi pierd în iubiri alese greșit și nu le pot deschide niciodată ochii. Și ele sunt oarbe și sunt oarbe de bună voie, fiindcă dacă pentru o clipă ar vedea s-ar îngrozi și nu ar mai putea îndura încă o zi și încă zi. Plouă și când sunt la ciclu încerc să scriu poezii de dragoste pentru fluturi și străinii din New York.

N-am fost niciodată la New York și, în timp ce Franz sau Klaus cred că mă au, eu mă visez pe marile sale bulevarde, unde nu ai cum să te rătăcești, nici măcar noaptea, mă visez mergând în umbra lui Dalí, sunt doar o umbră în timp ce el sună din clopoțel pentru a face toți trecătorii atenți, și trebuie să urlu trebuie să urlu și mai tare, și mai tare, și mai tare, pentru că altfel nu primesc bacșiș și bărbații se simt mai puțin bărbați.

De la o vreme nu mă mai simt vinovată că l-am ucis pe fratele meu în pântecul mamei mele, nu mă mai simt vinovată că eu mă visez Gala Dalí pe străzile din New York – și orice prostituată ar trebui să aibă dreptul sfânt să se viseze nevasta unui pictor, unui geniu, unui nebun.

Șotron.

Sunt din nou în fața blocului de pe Aleea Amurgului și sar între pătratele desenate cu cretă colorată pe asfalt și totul e departe, se va însera și voi fi chemată în casă și voi privi o telenovelă spaniolă și totul e departe și încă nu am învățat limba spaniolă, nici nu știu să zic abre esa puerta o te reviento la cabeza, deschide sau îți zbor creierii. Zbor, reviento, zbor, reviento, zbor, totul nu e decât o revenire, am șase ani și nimic din toate acestea nu s-a întâmplat, chitara, Marius, pădurea, sângele, exilul bunelor curve.

Când eram mică îmi plăcea să mă ascund în dulapuri și speram să mă caute cineva, dar nu mă căuta nimeni și mereu mi-am deschis singură ușile. Când fumez mai mult simt o apăsare în piept ca și cum și în mine ar mai fi cineva care nu îmi dau seama dacă se luptă să trăiască sau să moară. Nu vorbesc deseori despre ruine, nu am cu cine, și nu mai țin jurnal, am doar agenda aceasta în care îmi notez banii pe care îi câștig și numele celor care mă plătesc.

Citiţi şi Amintirile unui orăşel monoindustrial

Progresez la germană, dar o voi vorbi întotdeauna ca o străină și lor le va fi greu să spună dacă sunt din România sau din Bulgaria sau din Ucraina. Unii oricum mă vor uita până când vor ajunge la primul bulevard, alții nu mă vor uita niciodată și mă vor căuta pe Facebook și pe Instagram și nu mă vor găsi nicăieri, fiindcă niciunul nu îmi știe numele adevărat.

Într-o noapte chiar a venit un pictor spaniol și am vorbit despre Câinele andaluz, chiar dacă nu mă credeți. Băusem multă șampanie și mi-ar fi plăcut să îmi treacă un cuțit peste ochi, dacă asta ar fi putut rezolva ceva și aș putea să uit ruinele de unde vin. Dacă ai conștiință, ai și conștiința ruinelor, și nu e nimic mai cumplit, nimic mai cumplit până când te lasă pancreasul sau rinichii sau îți apare un cancer în sânul stâng, cum i s-a întâmplat unei colege de cameră venită din Transilvania.

Stăm în paturi supraetajate, eu stau mereu în patul de deasupra, iar fetele de la sol vin și pleacă și nu prea avem ce să ne spunem, noi nici nu vedem când după vară vine toamna.

Dar într-o zi, mereu vine acea zi, una va plânge că va trebui să îi taie sânii și atunci ar fi bine să ai un cuvânt de amăgire pregătit, deși niciodată un asemenea cuvânt nu e ușor de găsit.

Abre esa puerta o te reviento la cabeza. (tred. deschide această ușă ori în zbor capul)

Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Cel mai greu n-a fost să slăbesc

Casa (altă falsă poveste de Crăciun)

Cum am ajuns să urăsc sărbătorile

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro