Cincinnati a fost locul pe care l-am numit „acasă” în ultimii 9 ani. Sunt expatriată. Încă din copilărie, am iubit animalele. Mi s-au părut întotdeauna nobile şi blânde, extreme de blânde, niciodată capabile de ură, de răzbunare sau de acte malicioase. În copilărie îmi plăceau toate activităţile care implicau interacţiunea cu animalele, fie în curtea bunicii, la stâna de oi ale rudelor, la grădina zoologică sau la circ. De cele mai multe ori, preferăm grădina zoologică pentru că mă fascinau primatele. Grădina zoologică din Slatina nu avea prea multe animale exotice, dar avea doi sau trei babuini, doi macaci şi vreo câteva maimuţe mai mici, probabil din categoria primatelor inferioare. Mă fascinau pentru asemănarea incontestabilă dintre ele şi noi.
Deşi am crescut, curiozitatea mea pentru primate nu s-a diminuat. Unii ar spune că s-a accentuat. Am să recunosc că am căutat şi caut în continuare dovada evoluţiei omului din maimuţă, fie că risc să supăr pe careva. Adevărul e că nu te poţi uita în ochii unei gorile fără să te întrebi dacă nu cumva aşa arătau ochii strămoşilor tăi acum zeci de mii de ani.
Nu ăsta e subiectul pe care vreau să îl dezbat azi. Azi vreau să vă povestesc despre prietenul meu Harambe. Harambe a împlinit 17 ani pe 27 mai anul acesta. Grădina zoologică din Cincinnati l-a sărbătorit cum a ştiut mai bine, cu urări pe pagina de Facebook şi cu invitaţii în vizită la el „acasă”. Harambe s-a născut în Texas, în captivitate, la grădina zoologică Gladys Porter. Cu trei ani în urmă, a fost tranferat în Cincinnati, unde existau deja două femele de vârstă apropiată lui. Speranţa era ca Harambe să fie capabil să se poată reproduce în captivitate, precum părinţii lui. De ce era aşa de important ca Harambe să-şi perpetueze specia? Pentru că gorilele cu spatele argintiu sunt pe cale de dispariţie. Se estimează că numărul gorilelor să fie la vreo 175.000 la nivel mondial. Mai sunt vreo 765 de gorile rămase în grădinile zoologice din întreaga lume, dintre care numai 360 sunt în programe desemnate înmulţirii în captivitate.
Pe Harambe l-am cunoscut într-una din vizitele mele la grădina zoologică din Cincinnati. Locuiam la mai puţin de 15 minute de grădină şi mergeam acolo aproape lunar, uneori şi mai des. Harambe a primit un loc în inima mea din secunda în care ni s-au întâlnit privirile. Era tânăr, abia era un adolescent. Era naiv, dar curios, de o inteligenţă nativă notorie. Şi avea un sens al umorului ieşit din comun. Din „Lumea Gorilelor”, cum era intitulat spaţiul amenajat lui, Harambe stropea turiştii cu apă dintr-un şanţ cimentat şi irigat continuu cu apă proaspătă. Harambe era un personaj! În timpul câtorva vizite, am reuşit să îl conving pe prietenul meu Tim să obţină câteva înregistrări video cu Harambe. Aveau să îmi servească ca şi material de studiu, şi ca testament astăzi, când Harambe nu mai este printre noi.
Sâmbătă dimineaţă, 28 mai, un copil de patru ani a căzut în ţarcul împrejmuit şi amenajat special pentru Harambe şi prietenele lui. Harambe a început să interacţioneze cu copilul imediat ce l-a văzut! Cum era de aşteptat, micul pui de om a stârnit atenţia marelui gigant. Şi aici a început tragedia. Harambe cântărea peste 180 de kg, copilul sub 20. Videoclipurile făcute cu telefoanele mobile ale persoanelor aflate la faţa locului îl arată pe copil târât ca o păpuşă de cârpă prin şanţul irigat. Totul pare un joc de copii şi totuşi mulţimea e îngrozită şi ţipă la copil şi la gorilă deopotrivă. Copilul începe să plângă în hohote şi ţipetele oamenilor se intensifică. Harambe îl ajută pe micuţ să se ridice din apă. Micuţul îşi pune mâinile plăpânde pe braţele muculoase ale gigantului… şi ochii lor se întâlnesc, aşa cum s-au întâlnit şi ochii noştri cu ceva timp în urmă. Mulţimea continuă să ţipe mai tare. Mama copilului se aude repetând: „Mama te iubeşte, stai calm!” Copilul plânge din ce în ce mai tare. Harambe îl târăşte prin apă într-un colţ unde pare să se plaseze în faţa lui, într-un efort calculat de a-l proteja de mulţime. Îngrijitorii lui Harambe, angajaţi ai grădinii zoologice şi experţi în purtarea primatelor îl îndeamnă să intre înapoi în cuşca lui, dar în zadar. E frustrat, e dezorientat, e confuz, dar, mai ales, e curios şi preocupat de noua lui atracţie, puiul de om. Zece minute de groază şi incertitudine trec mult prea încet. Deodată, marele gigant dispare cu tot cu copil într-un con de umbră. Din decor răsare doare un îngrijitor cu un copil în braţe. Unde e Harambe, pare să întrebe mulţimea. Îngrijitorul are lacrimi în ochi. Copilul e înmânat în siguranţă mamei. Deşi îi sângerează fruntea – rana cauzată probabil de căderea iniţială – , copilul nu este rănit grav. La Spitalul de Copii se stabileşte că nu are nici măcar un os rupt, doar nişte zgârieturi. Între timp, Harambe zace mort înconjurat de îngrijitori, poliţişti şi pompieri chemaţi la faţa locului. Ceve e nelalocul lui. Întrebarea persistă în minţile lor, ca în minţile tuturor. Oare trebuia să moară Harambe? Gigantul gentil, cum fusese poreclit de îngrijitorii lui din Texas, e în moarte aproape la fel de inofensiv cum era în viaţă. Doar că i-a dispărut lumina din ochi, curiozitatea şi umorul. Miraculos, i-a rămas pe chip naivitatea.
Ca reprezentant al speciei umane, e greu să nu te simţi un pic vinovat azi. Tragedia cea mare e, în opinia mea, faptul că toată întâmplarea putea fi evitată. Unii martori susţin că mama şi tatăl copilului îşi făceau fotografii, în timp ce micuţul s-a căţărat peste un gard de 3 metri şi a reuşit să cadă în spaţiul amenajat gorilelor. Aş vrea să nu fie nevoie să căutăm sau să găsim un vinovat în toată povestea asta, dar un mamifer din categoria primatelor superioare – o gorilă cu spatele argintiu – şi-a pierdut viaţa pentru a salva viaţa unui mamifer tot din categoría primatelor superioare – un om. Nu am să neg că viaţa copilului e importantă, dar la fel de importantă ar fi trebuit să fie şi viaţa lui Harambe, care face parte dintr-o categorie de primate pe cale de dispariţie. Nu pot judeca purtarea lui Harambe în preajma copilului pentru că nu mi se pare deloc deviată, dacă o judec prin prisma modului în care gorilele interacţionează cu alte gorile.
În conferinţa de presă ce a urmat incidentului, Thayne Maynard, directorul Grădinii Zoologice din Cincinnati, a declarat: „Vorbim despre un animal care cu o singură mână poate zdrobi o nucă de cocos”. Totuşi, în cele zece minute în care Harambe a interacţionat cu băiatul, marele gigant nu a părut deloc că ar fi avut intenţia să îl rănească. Proporţional, capul unui copil de numai patru ani e comparabil ca mărime cu o nucă de cocos. Şi cu toate astea, singurele răni ale copilului provin din căzătura de aproape 5 metri, în şanţul irigat în l-a găsit şi din care l-a ridicat Harambe. Sunt nenumărate voci care susţin că moartea lui Harambe nu a fost justificată, aşa cum sunt multe alte voci care susţin contrariul. Astăzi, mă interesează prea puţin acele voci. Mă interesează numai Harambe, aşa cum mi-l aduc eu aminte: curios, jucăuş, comic, aproape uman! Pentru el am scris rândurile astea. Pentru ca atunci când lumea va încerca să îl descrie ca pe un monstru, să nu poată nimic, nicicând să îl dezumanizeze în amintirea mea. Pentru mine, Harambe era atracţia principala a grădinii zoologice din Cincinnati. Fără el, „Lumea Gorilelor” va fi ca şi goală.
Acum câteva luni, când m-am mutat definitiv din Cincinnati, nu m-am gândit nici măcar pentru o secundă că nu aveam să îl mai văd pe Harambe vreodată. Aveam să îl vizitez, aşa cum intenţionez să îmi vizitez toţi prietenii (umani) din Cincinnati. Mi-ar plăcea să cred că, înainte să fie împuşcat, cineva a avut măcar inspiraţia să-i spună: „Cineva te iubeşte, Harambe. Stai calm!”
Guest post by Andrada Mihăilă
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Prăbușirea avionului Air India – patru povești, patru lecții
Horoscopul Anului Chinezesc 2025, anul Șarpelui de Lemn
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
