Iana: o poveste

13 June 2021

M-am întors în oraș ca să caut înțelesul începuturilor.

Acel început: de Alexandru de atunci mă despart zeci de ani, dar încă știu răspunsul său la prima mea întrebare serioasă din Oracol: Ce ți-ar plăcea să fii dacă nu ai fi tu?

Ceilalți dădeau, bineînțeles, răspunsuri previzibile, tâmpe, insuportabile. Alexandru însă mi-a scris: luna sau focul sau mai bine ochii tăi, toamna. Eu am citit că mă iubește – și am citit corect.

Nu mai eram copii, dar poate că nici nu devenisem altceva, poate că nici nu am devenit vreodată. Știți cum e să trăiești acolo unde te cunoaște toată lumea?

Mâna sa îmbrățișând talia mea subțire pe strada principală era ca o declarație de război, o invitație insolentă la comentarii.

Lui Alexandru nu îi păsa de vorbele oamenilor, dimpotrivă – îi plăcea să-i sfideze. Știa că ochii lor sunt răi, ochi de iscoade, ochi de gardieni ai unei false morale.

Mai mult, pentru el, oamenii erau jalnici mimi, o sumă de măscărici gata să imite totul pentru a fi acceptați în cercul mai larg al măscăricilor și a trage câteva foloase.

Pentru el, oamenii erau maimuțoi.

Cu iubirea la oameni… Cu iubirea la oameni era o altă discuție, Alexandru era convins că iubirea e șansa maimuțoilor, marea lor șansă, dar și că aceștia își bat joc și de ea, fiindcă iubirea nu e tocmai ușoară și, în definitiv, să fii om e cumplit.

Chiar atunci aflasem că frații mei nu erau frații mei, că mama mea nu era mama și că tatăl meu nu era tata. Fusesem adoptată – o veste ca asta nu se primește niciodată ușor, însă pe mine nu reușise să mă dărâme. Cred că înțelegeam ce e iubirea.

Dar vorbele oamenilor spuneau că ai mei își doriseră și o fată, ca să aibă cui să dea porunci. Fetele cresc slugi mai ușor de stăpânit decât băieții. Vorbele oamenilor mai spuneau că plimbările noastre pe strada principală, în văzul lumii, sunt semne ale sfârșitului lumii – eu și Alexandru eram vestitorii apocalipsului.

Nu mă surprindea prostia oamenilor din orașul nostru, dar nici nu mă încânta violența ei. Alexandru, însă, era foarte bucuros să scoată primitivii din pielea lor falsă de oameni ai secolului XX, așa că le dădeam tot mai multe motive să ne urască.

Ne luam libertăți care uluiau. Toată vara am purtat amândoi părul vopsit verde și ne-am lăsat văzuți în timp ce ne sărutam sprijinind zidul bisericii în construcție. Așa am devenit sataniști și nu ne fu rușine.

Nici măcar Martorii lui Iehova pripășiți pe la noi prin oraș nu mai încercau să ne salveze sufletele.

În unele relatări, toată vina era a lui Alexandru – el era o brută și eu îl urmam ca pe un păstor, fiind un fel de oaie tulburată. În celelalte, vina era a mea – i-am luat mințile bietului băiat.

În toate relatările, eram cu desăvârșire pierduți amândoi și urma să ne petrecem viața de apoi arzând în flăcările iadului.

În poezia lui Alexandru, trecutul a devenit o cârpă înmuiată în tristeți paradoxale, dar pe când era prezent – trecutul nostru era o revoltă continuă. Sau cel puțin eu așa mi-l amintesc.

Înainte să i se întâmple viața și moartea, Alexandru a fost al meu și numai al meu, și noi am fost atât de tineri încât am visat, ca domnul Kawabata*, să legăm, cu un fir de păianjen în zori, două picături de rouă.

Picăturile de rouă erau inimile noastre și firul de păianjen era plimbarea noastră zilnică, ostentativă, firul de păianjen erau coafurile noastre verzi și săruturile noastre, în timp ce ne sprijineam de zidul bisericii în construcție.

Alexandru a plecat primul, înspre marele oraș, iar eu l-am urmat un an mai târziu, când deja pentru noi era prea târziu, ne-am trezit din visul lui Kawabata departe de casă și fără niciun drum înapoi, ceea ce poate s-ar fi cuvenit să ne distrugă ca o explozie atomică, dar noi eram tineri și sângele nostru clocotea și toată viața o aveam, bineînțeles, înainte.

Acest început: acum aș vrea să știu măcar de unde începe viața de apoi a lui Alexandru și care dintre noi, cele care l-am iubit și n-am știut să îl iubim fără rest, se face vinovată de moartea lui. Nu știu.

Nu știu decât că n-au avut dreptate oamenii: el nu arde pururi în iad, pentru că iadul nu există, și chiar dacă ar exista Alexandru ar găsi o cale să scape și de acolo.

Dar viața sa de apoi nu știu de unde începe și de aceea am venit să văd iar strada principală a orașului, să mă plimb pe ea cu mâinile la spate și să nu fiu recunoscută.

Iar strada principală e mult mai mică, mai urâtă și mai pustie decât în memoria mea, dar presupun că așa se întâmplă de fiecare dată când ne întoarcem acolo unde am crescut.

Și talia mea e încă subțire și încă arde la amintirea brațului său care mă îmbrățișează, mă cuprinde și mă trage înspre timpul când eram nemuritori.

 Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.

Citiți și poveștile celorlalte iubite ale lui Alexandru: Laura, Sonia,  Olga, Lia, Olesea,  Liza.

*Yasunari Kawabata a fost un prozator japonez a cărui operă, scrisă într-un stil plin de lirism și subtilitate, i-a adus premiul Nobel pentru literatură în 1968.

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Uneori doare mai mult să rămâi decât să pleci

Pur și simplu o iubesc!

Copilul lipsă din fotografie

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro