Am aflat despre cartierul Lapa din Rio de Janeiro când am coborât din tramvai. Un tramvai galben cu un singur vagon, pe care ei îl numesc bondinho (s-ar traduce prin „cărucior”) și cam aici se oprește asemănarea cu orice tramvai pe care l-am văzut anterior. Lapa e locul de unde decola și unde revenea bondinho după o cursă turbată până în vârful dealului Desterro și înapoi, via un fost apeduct.
Lapa, punctul de pornire, aveam să constat în acceași seară că e compus de fapt dintr-o infinitate de puncte. Depinde de unde vii, de unde îl privești, câtă caipirinha ai băut (caz în care infinitul se multiplică, în general cu factor doi), de rezistența fizică, psihică și morală. Era noiembrie când am ajuns în Rio. Carnavalul cel mare e în februarie, dar am constatat că de fapt nu se oprește nicicând.
Aparent, Lapa nu e decât un fel de Lipscani din Rio, unde cam seară de seară se încinge un chef gereral, pe străzi şi în cârciumi curge un iureş vesel de dansatori acompaniaţi fără pauză de grupuri dând glas ad-hoc freneticei samba, o mulţime unduindu-se printre vânzători ambulanţi de tigări, dulciuri si migdale sărate, tarabe cu cachasa şi caipirinha (prima fiind ţuica din trestie de zahăr şi al doilea cocktailul elaborat adaugând gheaţă pisată, lamâi verzi şi mult zahăr, motiv pentru care neatentul nu îşi dă seama decât prea târziu că n-a băut tocmai cico și deci s-a îmbătat zob).
Brazilia trăieşte în, prin şi pentru spectacol. Ajungînd acolo, înțelegi de ce carnavalul este emblematic pentru cultura braziliană. Şoferii de autobuz conduc spectaculos de repede, femeile şi bărbaţii sunt spectaculos de fierbinţi, vegetaţia îşi celebrează viaţa în culori intense, la chef oamenii nu rezistă să nu “facă spectacol” (sensul peiorativ aparţine altei culturi decât cea latino-americană). Viaţa e un carnaval, şi participanţii îl savurează pe toată scala lui de vibraţii cromatice. Din observaţiile-mi subiective şi incomplete, brazilienii, când nu au ce face, cântă. Îşi confecţionează rapid un instument de percuţie, dintr-un lighean, o cutie goală de vopsea, un tomberon, un castron, orice, cu condiția să scoată sunet, şi lasă ritmul sa le curgă prin mâini.
Am ajuns în Lapa pe seară, cu Alberto, venit din Spania și un nambian foarte alb și foarte blond. Erau multe de făcut și de băut. Caipirinha e dulce. Dulce, dulce, și te duci. Nu înainte de a-ți proba mușchii și coordonarea motrice pe ritmurile de samba. Țuțurică, prietenul din Brașov cu care m-am întâlnit la Rio, era în elementul lui. Ba chiar îl depășise, pentru că la un moment dat a venit un brazilian mai cumințel și i-a sugerat să o lase mai moale că se dau homosexualii la el. Alături, un carioca (carioca=locuitor al Rio de Janeiro) cu baterii heavy duty îmi preda lecții despre mișcările din bazin indispensabile la samba. Alberto, mai timid, încerca zadarnic să-şi păstreze un statut de observator al scenei deschise care devenise strada pavată cu piatră cubică vibrând sub sute de picioare fericite. În localurile modeste care dădeau în stradă, oamenii încăpeau bucuroși cu zecile, împărțindu-se aleatoriu și efemer în grupuri de cântăreți și grupuri de acompaniament. Nicio emfază în aer, în oameni, în locuri, doar samba.
Lângă noi, namibianul se îndrăgostea de câte zece ori pe minut.
Citiţi şi
Destinaţii de city-break: Copenhaga, orașul unde ar trebui să trăiască toate femeile
Cassie De Pecol – așa o femeie nu există? O, ba da!
Ce nu ştiai despre Rio de Janeiro
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
