Le iubeşte pe amândouă, în acelaşi timp…

Daniela Toader

22 September 2015

daniela toaderDin când în când, îmi iau cafeaua cu T. Îmi trimite un mesaj să mă întrebe de starea zilei, eu îi spun mereu că e o stare în general relativă. El pune un “smiley” cu semnificaţie şi apoi îmi propune o cafea. Eu cer mereu “o deca prelucrată” – şi atunci când o cer, fac semnul acela de ghilimele din degete. Multă vreme n-am ştiut că-i prelucrată. Eu ceream “o deca” şi primeam o “cafea” de concentraţie variabilă. Uneori vibram mai tare, alteori mai puţin. Totul depindea de fata de la “comptoir”.

T. cere mereu “une double allongée” şi adaugă cinci pliculeţe de zahăr. Eu fac mereu ochii mari şi-i spun că cinci e prea mult. El face mereu ca şi cum nu l-ar interesa. Apoi ne luăm paharele de carton, ne căutăm o masă cu scaune mari pe picioare metalice, ne aşezăm paharele de carton pe masa plină de firimituri de croissant şi apoi pălăvrăgim.

T. priveşte uneori cu insistenţă anumite treceri şi eu îl întreb de ce atâta insistenţă. T.  îmi răspunde că “doar întoarce priviri”. T. iubeşte privirile insistente. Le detectează cu uşurinţă şi apoi le întoarce profund. Eu încep să râd şi-i spun că eu trec pe lângă genul acela de priviri cu uşurinţa fluturelui şi atunci T. zâmbeşte, sorbind din paharul de carton şi-mi spune că există ocazii care nu merită ratate.

coffee-date

T. îmi povesteşte de prima lui mare ocazie ratată. Avea 11 ani şi se îndrăgostise de S., o fetiţă cu codiţe şi cu ochii negri, mari. Locuiau pe aceaşi stradă în pantă şi se vizitau în weekend. Se ţineau de mânuţă când traversau strada şi se pupau zgomotos pe obraji când ajungeau la capătul cărării. Când au crescut puţin T. i-a cerut inima lui S., dar S. n-a vrut să i-o dea. Era deja dată.

Capăt de cărare …

T. a suferit în tăcere multă vreme şi încă mai suferă. Se vede în felul în care nu mă priveşte când îmi povesteşte. Soarbe undeva dincolo de mine. Dincolo de masa aceea înaltă, dincolo de scaunul cu picior metalic. S. i-a zdrobit inima şi inima lui T. nu s-a refăcut. T. are o nevastă la care ţine mult, M., şi trei copii la facultate. Toţi viitori medici. Aşa a fost să fie, T. singurul care voia să devină măcelar şi n-a putut. Nu se făcea să devii măcelar.

T. vorbeşte duios despre copii, nevastă, câine, pisică, grădină. Un duios – nostalgic. Mai sorb puţin din paharul de carton şi-l întreb dacă mai ştie ceva de S. Ştie, cum să nu ştie. S-au reîntâlnit din pură întâmplare cu vreo zece ani în urmă şi s-au ţinut aproape. Fiecare cu jumătatea lui. Fiecare cu viaţa lui. Se văd des şi se ajută. Îl întreb pe T. dacă nu e greu şi T. îmi spune că e greu, e foarte greu. Că ar atinge-o, ar strânge-o, ar ocroti-o în braţe. Că s-ar pierde în ea, în privirea aceea profundă şi neagră. Că ar vrea până la durere, dar raţionalul îi spune că nu… S. ştie şi tace. Trec unul pe lângă altul, aparent ca doi străini. Fiecare trecere e o poveste. Nu au nevoie de cuvinte, privirile spun totul. Ea priveşte cu o anumită semnificaţie şi el răspunde insistent. E jocul lor. Jocul de-a privirea. El ar vrea până la durere, dar raţionalul îi spune că nu… Şi totuşi, T. simte că va. Îi spune inima strânsă. Fiorii reci. Durerea fără nume. Îl cred. Strânge paharul de carton prea tare între degete ca să nu-l cred.

M. ştie. M. simte. M. acceptă situatia. T. îmi spune că respectă puterea lui M. de a accepta. Îl întreb pe T. dacă le iubeşte pe amândouă, în acelaşi timp şi T. îmi spune că da, le iubeşte până la durere, pe amândouă, în acelaşi timp. Până la capăt. Două iubiri în acelaşi om. Două epoci în acelaşi om. Un om împărţit în două, un om rupt în două pentru amândouă. M. reprezintă echilibrul, stabilitatea. S. este certitudinea în jurul căreia se învârt toate contradicţiile. Totul într-un echilibru precar, dar perfect.

Îmi vine să suflu, să văd ce se întâmplă. Nu pot să suflu, mă cuprinde o privire până dincolo de mine. Privirea aceea întoarsă la destinatar. Să fii privit prea adânc încercând să cred că se poate? Că există cu adevărat puterea de a te împărţi la două, pentru amândouă?

Uneori nu înţeleg privirile insistente întoarse de T. De unde şi până unde atâta căutare? De unde şi până unde atâta răsfăţ? De unde şi până unde atâta detaşare? Îmi aduc aminte de mine la 15 ani. Mă răsfăţam căutându-mă în ochii celorlaţi. Le căutăm privirea în glumă şi rămâneam agăţată de ea, tot în glumă. Unele priviri însă mă luau în serios şi atunci îmi lăsam privirea în pământ şi treceam mai departe. Era doar un joc. Pentru mine era doar un joc. Când am crescut, am uitat de joc, am uitat de privirea aceea răsfăţată agăţată de ceilalţi. La 17 ani am început să nu mai privesc oamenii în ochi, privindu-i aveam impresia că le înşel aşteptările. Eu le căutăm doar sufletul, ei înţelegeau cu totul altceva. Îi povestesc toate astea lui T. şi el zâmbeşte trist. Îmi spune că, probabil, am ratat ceva ocazii, îşi termină cafeaua şi-şi aprinde o ţigară.

 Pe Daniela o găsiți toată aici.



Citiţi şi

Răzbunarea Evelor

Dragostea pe vremea mea

O să se facă liniște și fiecare o să meargă pe drumul lui

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
7,111 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro