Traficul nopţii se scurgea gălăgios de la parterul celor 16 etaje, ajungând sus doar în tonuri estompate. Soarele agoniza în ultimele sale minute de lumină, pe pânza roşiatică a cerului din care noaptea se rupea, fir cu fir, în fâşii negricioase. Bărbierul din Sevilla se strecura în toaleta aranjată în arcade romane, plutind aiurit de miresmele ei de flori albe şi Givenchy, cuibărindu-se cu viorile sale aromate aproape de gâtul prelung şi catifelat precum o pulpă de nisip rece şi fin din buza mării. Părul i se desfăcea pe spatele gol precum un albatros ce se lăsa în voia curenţilor, sfâşiind cerurile albastre în două, de la gât şi până la coapse.
Sângele amurgului se scurgea tot mai mult peste stâncile negre ale noptii, ascunse după perdelele înflorate de la ultimul etaj. Ciorapul negru urca precum un şarpe nebun spre fesele încătuşate în febrile dantele albe, urmărind Uvertura din Lacul Lebedelor, cu o morgă taciturnă şi gravă, delicată în sine. Mersul ei era dans, iar dansul nu mai cunoscuse niciodată până atunci o formă atât de profundă de eleganţă. Iar după ea, parfumul se ţesea precum un ocean de emoţii întins din Patagonia până la Polul Nord, simplu şi uşor de parcă ar fi luat la pas Montmartre în căutarea lui Paul Valery.
Als die alte Mutter sang sau Songs my mother taught me al lui Dvorak desfăcea nurii feminităţii absolute de pe şoldurilor ei, pe masură ce acestea se închideau după misterioasa rochie neagră într-o discreţie deplină, atât de discretă în toată fiinţa ei de parcă însăşi Noaptea înstelată a lui Van Gogh şi-ar fi transformat cercurile din cer în cupe de sutien sau şampanie.
Vântul de toamnă risipea frânturi din lumina stelelor peste întunericul de nepătruns al înserării, invitind la vals ezoterice curtezane ce stăteau întinse în budoar, găsindu-le numai după miros în Moulin de la Galette-ul sublimelor parfumuri. Dansa cu ele de parcă întreaga istoria a viorilor abia se scria, în toiul nopţii, la ultimul etaj. An der schönen blauen Donau op. 314 sau The blue Danube a lui Strauss răsuna molcom prin spaţiile intimităţii unei femei atât de frumoase…
În Istoria frumosului, Eco ar fi trebuit să dedice un capitol în sine doar atingerii ei, numai pentru a studia îndelung arta unui frumos atât de nativ al cărui opus nu ar fi urâtul, ci, pur şi simplu, moartea. Nu a reuşit Chopin în Nocturnele sale să redea un sunet mai frumos decât reuşeşte atingerea ei atunci când îşi mângâie obrajii migdali sau fesele perfecte precum o pânză arcuită de vânt. Nu a reuşit Cezanne în Pyramide de cranes sau Modigliani în Portretul lui Diego Rivera să redea disperarea pe care absenţa ei ar ciobi-o în întreaga fire a lumii.
Da Vinci a aruncat în foc înainte să moară notiţe şi desene încă neterminate, risipind nectar de frumuseţe la rădăcina unor plante incapabile să îşi desăvârşească existenţa în vreo floare oarecare. Iar dacă ea ar dispărea în braţele de foc ale infinitului, frumosul ar fi încă o dată văduvit de braţe, la fel cum Requiem-ul lui Mozart a rămas vaduv de Mozart înainte de vreme.
Citiţi şi
Când și cum se maturizează erotic un bărbat
Povestea pantofilor portocalii
Era bine să fii deșteaptă, că frumoasele sigur ajungeau niște c*rve. Și am ajuns deșteaptă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
