Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Nici nu ne mai imaginăm cum ar fi altfel

2 February 2018

anca vătășoiuO seară ca oricare alta din ultimele 365. Ori de 10 ani, de când alerg maratonul carierei mele de avocat. Ajung acasă frântă: la figurat, dar mai ales la propriu. Am avut primul antrenament la sala de fitness, cu antrenor personal. Mă descalț de cizmele călduroase care m-au păzit destul de bine de gerul de afară, îmi dau jos haina groasă de iarnă care și-a făcut la rândul ei treaba cu succes. Îmi despachetez în grabă rucsacul cu hainele de antrenament, cumpărate recent de la raionul de specialitate dintr-un magazin sportiv. Pantofii de sport, cumpărați și ei de la unul din brandurile arhicunoscute rămând însigurați pe holul de la intrare al apartamentului în care locuiesc, dintr-un cartier nu luxos, dar mai mult decât media Bucureștiului, poate.

Mă arunc grăbită sub duș, foamea îmi dă târcoale și îmi pun pijamalele mele preferate, dintr-un material atât de catifelat încât le-aș purta non-stop. Înfulec efectiv pe nerăsuflate cina, udată cu un pahar de vin alb și îmi verific impulsiv mesajele de whatsapp între îmbucături.

Mâța cerșește un os, deși a mâncat pe săturate hrana umedă. Îi ofer pe lângă os și o bucată generoasă de carne pe care o tot miroase, aruncând câte o privire neîncrezătoare spre farfuria mea, după care părăsește scena, lăsând în urmă risipa de mâncare. Strâng masa, spăl vasele, cu apă și detergent din abundență, apoi mă retrag în living să-mi trag sufletul.

Oare ce film s-o mai fi încărcat pe Netflix? Mă așez pe covor lângă mâța care deja se pregătește de culcare, mă uit în jur și simt un fior de gheață pe șira spinării. Oare când am mulțumit ultima oară pentru privilegiul de a trăi viața pe care o trăiesc? Oare când am uitat că toate lucrurile „banale” de care mă bucur în fiecare zi nu sunt garantate? Când am uitat să mă bucur și să fiu mulțumită doar pentru că nu sunt nevoită să străbat kilometri pentru a avea apă la îndemână, oricând, în orice cantitate, că pot face un duș sau o baie fierbinte după bunul plac? Când a devenit acoperișul de deasupra capului un bun câștigat pe vecie? Când am stabilit că mâncarea cea de toate zilele e garantată? Când mi-a fost foame ultima dată și n-am avut cu ce s-o potolesc? Dar sete? De ce cred ca un smartphone sau un televizor smart mi se cuvine? Doar pentru că trudesc de dimineața până seara? Newsflash! Și alții trudesc mai mult ca mine, dar dacă reușesc să pună cina pe masă sunt norocoși. Casă? Un bun de lux. Mai rău de atât, totul poate dispărea într-o secundă. Se întâmplă peste tot în jur, chiar în acest moment. Sunt pregătită să pierd tot și să o iau de la zero? Aș striga furioasă către Cer: De ce mie?” și L-aș urî pe Dumnezeu? Întrebarea corectă este De ce nu mie? Cu ce sunt eu superioară altor pământeni pentru a fi păzită de un restart categoric și dureros?

gratitude

sursă foto: pinterest.com

Ce-ar fi ca de azi să-mi aduc aminte, zi de zi, că sunt un om privilegiat care are mult (dar mult) mai mult decât ar avea nevoie pentru a supraviețui și pentru a fi fericit.

Ce-ar fi dacă aș mulțumi, măcar o dată pe zi, pentru toată avuția de care mă bucur nestingherită.

Ce-ar fi dacă mi-aș aminti că existența mea nu se reduce la aceste posesiuni, trecătoare de altfel, și că, da, fericirea stă în lucrurile simple, nemateriale. Și ce (minuni) s-ar întâmpla dacă ne-am dărui mai mult din timpul nostru oamenilor din jur și nu obiectelor de care ne atașăm cu atâta râvnă.

Cum am ajuns sclavii neînsuflețitelor? Cum de ne-am îndepărtat de noi? Oare vom putea găsi vreodată drumul înapoi?

Pe Ava o găsiți întreagă aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.

 



Citiţi şi

Nu ne-am luat la revedere, așa că îți scriu aici

Eu sunt Mira

Iubesc, deci sunt viu!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,532 views

Your tuppence

  1. Claudia / 2 February 2018 16:45

    Frumos si profund!Si as vrea sa spun ca n-ai dreptate,dar prea ai!Eu,mie si propria mea persoana suntem centrul Universului si ni se cuvine totul,chiar fara niciun alt motiv!
    Pacat ca “a avea” a devenit mult mai important decit “a fi” pacat ca avem ,dar suntem prea putin spre mai deloc…

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro