“Noi NU SUNTEM ROBOŢI” – noi, şefii, şi, deopotrivă, noi, subalternii. Şefii sunt acele persoane care printr-un concurs de împrejurări – merit, “pile”, soluţie la îndemână, fuziuni e companii, etc. au ajuns în situaţia de a “conduce” “nişte” oameni.
A-i conduce nu ca pe boii de la jug în perioada de înflorire a agriculturii, ci a-i conduce pentru atingerea obiectivelor unei companii cu un foarte important amendament personal: ţinând întotdeauna cont de particularităţile ca indivizi ale acestor oameni, descrişi de organigramă drept “subalterni”. Da, cunosc sloganurile de pe site-urile multinaţionalelor “bine cotate” cum că noi nu avem subalterni, ci suntem cu toţii “colegi”… În două din 200,000 de companii poate sloganul ăsta chiar “se întâmplă”, în rest vorbim probabil doar despre texte de “agăţat” absolvenţi de facultate, cu visuri frumoase şi aspiraţii înalte.
Avem exemple de oameni “anormali” printre noi. Cum altfel îi putem cataloga pe cei care vin la birou la 7 şi pleacă tot la 7, însă 12 ore mai târziu; pe cei care stau chirciţi în scaune din cauza crizelor de rinichi, în loc să plece acasă, doar pentru că trebuie să rezolve reclamaţii de la clienţi; pe cei care îşi sună soţii/soţiile, spunându-le că trebuie să îi pună pe cei mici la culcare de unii singuri, întrucât ei vor sta iar peste program; pe cei care în închideri de lună comandă la ora 8 seara mâncare chinezească atât de natural, de zici că e ora prânzului; pe cei care se încăpăţânează să “emane” zâmbete şi entuziasm prin fiecare por al fiinţei lor, deşi “display”-ul ăsta îi costă introspecţii dese, soldate cu depresii profesionale; pe cei care încearcă să îşi apropie şefii, fie ei expaţi sau românaşi autentici, cu cornuri cu gem de la patiserie sau discursuri emoţionale despre moralul la pământ al echipei pe care ei, şefii, o conduc?
De partea cealaltă, în lumea şefilor, găsim deopotrivă exemple de oameni “anormali”: şefi care mănâncă cu oamenii lor smântână de la alimentara din colţ, deşi şi-ar permite oricând o pauză de prânz la restaurant; şefi care în Ajun de Crăciun stau şi ştampilează oferte pentru licitaţia de pe 27 decembrie de la ministerul X sau Y; şefi care îşi aduc aminte că bugetul de protocol înseamnă şi ceva produse pentru amărâţii care iar au “dormit” în firmă ca să dea de cap facturilor neîncasate; şefi care din arici devin prin educaţie radicală şi autoimpusă oameni care le dau subalternilor lor sfaturi despre leadership, dându-i uneori “in private” cu capul de pereţi, dar susţinându-i mereu în faţa altora. Şi atunci, dacă dincolo de “uscăturile” din pădurea forţei de muncă, dincolo de oameni cu agende proprii, de meschini mânaţi doar de orgoliu, dincolo de călcatul pe cadavre pentru obţinerea unui bonus anual, dacă dincolo de toate acestea zic avem şi oameni “anormali” precum cei descrişi mai sus, care este problema?
De ce nu reuşesc companiile să reducă numărul celor care demisionează? De ce nu se creează “echipe de aur” care să dărâme orice tipare convenţionale şi să revoluţioneze piaţa, de ce nu există liderii care prin trăinicia echipei lor să zdrobească pur şi simplu concurenţa?
Cu siguranţă că există companii în care se întâmplă lucrurile bune descrise mai sus…
Pentru cele în care lucrurile nu funcţionează însă, poate că o soluţie ar fi aceasta: şefi şi subalterni, nu uitaţi că sunteţi cu toţii oameni. Ce înseamnă asta? Că şefii trebuie să îl vadă cu adevărat pe Iancu R., tânăr ambiţios, pe care îl interesează mai mult decât orice să se dezvolte şi care pentru asta prezintă mereu propuneri inovatoare pentru activitatea sa; că Mihaela T. se chinuie peste poate să ajungă la birou cu noaptea în cap ca să se adapteze la business, după concediul de maternitate din care s-a întors; că Alina B., deşi se apropie de pensie, este de departe cea mai proactivă membră a echipei sale şi mai “tânără” în spirit decât mulţi dintre colegii ei de 30-35 de ani.
Înseamnă totodată, zic eu, şi că subalternii trebuie să aibă “antenele” deschise şi să înveţe când să prezinte şefului propuneri revelatoare pentru ei, dar cu un impact infim pentru şeful dintr-o companie care tocmai a mai pierdut 200,000 de euro din cauza unei greşeli aparent banale; că trebuie să îi trateze pe şefii care merită cu respectul cuvenit; că uneori dorul de familia aflată într-o ţară îndepărtată îi poate face pe ei, şefii, din cale-afară de ţâfnoşi.
Cu siguranţă că există tendinţa companiilor de a standardiza, globaliza, uniformiza totul, întrucât ea înseamnă cost redus, atât din punctul de vedere strict al cifrelor, cât şi al investiţiei emoţionale a “managerilor de oameni” (şi nu de conturi, de exemplu), însă tratarea tuturor la fel este după părerea mea o cale sigură către eşec. Poţi să vrei tu cât profit încape, poţi să dai afară şi să angajezi pe bandă rulantă câţi “meseriaşi” cu CV-uri beton vrei, dacă nu ştii să îi asculţi, să îi înţelegi, să îi motivezi, să îi laşi să ia decizii singuri, să înveţe din eşecuri, “ai pus-o”!
Sunt desigur şi oameni pentru care jobul e doar un job de unde îşi încasează salariul şi pentru aceşti oameni am un respect profund datorat maturităţii deciziei lor de a nu investi emoţii şi consum nervos într-un loc de muncă de unde, din păcate, uneori poţi să primeşti o cizmă în partea dorsală, de parcă ai fi unul care nu ştie pe ce lume trăieşte…
Aş spune chiar că aceasta este atitudinea sănătoasă vizavi de job, un om matur, echilibrat emoţional şi profesional va păstra întotdeauna o detaşare şi un sânge rece pe care ceilalţi, “pătimaşii”, nu le pot avea. Există bineînţeles lucruri mult mai importante decât un job: familia, prietenii, aspiraţiile personale, timpul liber şi altele.
Dar când simţi că să fii recunoscut ca profesionist te împlineşte, când ai nevoie de colegi cu care să povesteşti cu un umor autoflagelant despre cele 5 feluri de mâncare gătite în week-end, când succesul unui proiect te face să te simţi de parcă ai avea iar coroniţa de premiul I din şcoala primară, când eşti ca un tăvălug atunci când ai un dead-line, când fetele din echipa ta îţi povestesc cu o sinceritate debordantă despre dramele sau micile lor reuşite cotidiene, când un director de zonă îţi felicită ţara, care nu mai este “oaia neagră” a Europei, ei, bine, când se întâmplă toate astea şi multe altele, îţi dai seama că adrenalina, nesomnul, “nervii la stomac” şi toate celelalte au şi partea lor bună.
NU, acesta NU este un mesaj propagandistic carierist, ci un reminder către ambele necunoscute ale ecuaţiei – subalterni şi şefi: Nu uitaţi că “omenia” este singurul lucru pe care îl trecem în istoria amintirilor personale despre ceilalţi, nu bonusurile pe care le-am încasat şi de care probabil nu am ştiut cum să ne bucurăm, nu poziţiile câştigate călcând pe cap toţi “fraierii”, nu împăunarea şi gloria ce au durat până la schimbarea echipei de management, nu cruzimea manifestată faţă de colegii deja îngropaţi în sarcini redundante.
Iar când simţiţi şi unii, şi alţii că nu se mai poate, că locul în care petreceţi 10-14 ore pe zi nu mai seamănă cu ceea ce doriţi voi, împachetaţi totul şi “mergeți mai departe“, cu siguranţă există pentru fiecare un loc în care să poată fi el însuşi!
Citiţi şi
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Avem prea mulți arici și prea puține vulpi
Reflexul urărilor de bine în epoca înstrăinării
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
