Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

O gură spurcată

Azi, în ziua a patra a lunii mai, anul 2020 după Hristos, am fost izgonită din rai prin numai câteva cuvinte: „nu-i zi lăsată de la Dumnezeu să nu-ți tacă gura aia spurcată”.

Și nu, n-a fost din cauza ei, cu toate că și ei pot avea o gură spurcată de care să se plângă femeile, ci din cauza lui.

Și de ce? Pentru că biata femeie l-a întrebat dacă „a dat bună dimineața”, cu alte cuvinte dacă s-a spălat pe față, cum bine am înțeles din ce a urmat după. Nici nu vă puteți imagina tulburarea pe care mi-a produs-o această întâmplare, de aceea poate voi amesteca introspecția cu retrospecția, pentru că, totuși, după câteva momente de gândire începusem să văd în altă lumină faptele petrecute, spionate de la balconul meu.

Mai întâi și mai întâi, când l-am auzit pe dumnealui aruncându-i acele acuzații atât de grave, am vrut să mă reped la el să-i spun că habar n-are ce înseamnă „o gură spurcată” și că dacă soarta l-ar fi împreunat cu o femeie din familia mea, în care intru și eu, ar fi cunoscut cu adevărat ce înseamnă să trăiești cu cineva căruia nu-i tace gura în nicio zi, în nicio clipă lăsată de Dumnezeu. Dar mi-am adus aminte că am învățat la școală despre cum unele persoane pot fi pasiv-agresive și că pot spune multe nu numai prin cuvinte, ci și prin gesturi, și poate că felul în care ținea ea mătura cu care mătura pământul adus pe trotuar de ploaia din seara trecută, i-a dat lui de înțeles că „are ceva cu el”. Cine știe? Nu i-am spionat încă îndeajuns de mult încât să am o anamneză completă. Și m-a mai oprit un lucru, faptul că nu trebuie niciodată, dar niciodată să te bagi în cearta copiilor și a îndrăgostiților, pentru că ei la un moment dat se împacă iar tu rămâi pe lângă.

Încă un lucru la care mă mai gândesc și care se bate cap în cap cu acuzația domnului este faptul că eu n-am auzit niciodată din gura ei decât vorbe frumoase. De exemplu, de mai bine de jumătate de an de când am devenit vecina și spionul lor încă nu am aflat cum îl cheamă pe câinele lor, sau poate că într-adevăr în carnetul de câine e trecut „draga lu’ mama, iubita lu’ mama, obrăznicătura lu’ mama”. N-ar fi exclus ca acum să se poarte astfel de nume, nu? Cel puțin mi-am putut da seama că-i o ea și că-i foarte „dragă”. La fel, nici numele mâțului negru nu l-am aflat, pentru care am un deosebit respect din cauză că nu se coboară la nivelul intelectual al unui bulldog francez, mă refer la „draga lu’ mama”. Mâțul evită orice interacțiune cu „obrăznicătura lu’ mama”, cred eu, pentru că a văzut în felul în care o irită pe Maia, spun îndată și cine-i Maia, o mare lipsă de conștientizare a ceea s-ar întâmpla dacă portița țarcului ar fi uitată deschisă într-o zi.

©Man Ray

Aproape că-mi pot imagina ce gândește mâțul atunci când o vede pe „dopuroasa” aia franțuzoaică cum își dă aere în fața Maiei, prin gardul țarcului evident. Și aproape că pot să-mi închipui și cam ce s-ar întâmpla dacă Maia, care are vreo 50 de kile, s-ar sătura de figurile franțuzoaicei și i-ar flutura oleacă fălcile alea, deloc atrăgătoare pentru o lady până la urmă. Dar Maia, care-i și ea „puiul lu’ mama”, dar care-i și MAIA din cauză că-i destul de vocală și o cam supără pe „mama”, din cauza asta aflându-i și numele lumesc, lucrează mult la stăpânirea emoțiilor negative provocate de bullying-ul micii spurcăciuni și stă tolănită la soare creându-și fantezii probabil despre cum și ce i-ar face inconștientei lătrătoare.

Dar să mă întorc la acuzată. Știind acum ce fel de comportament are față de necuvântătoarele din curte putem noi fi de acord cu acuzațiile domnului? Ne putem gândi vreo clipă că o astfel de persoană iubitoare de animale poate fi așa cum a caracterizat-o domnul în dimineața fatidică prin acuzele pe care i le-a adus? Mmmm, și Hitler a iubit-o mult pe Blondi, așa că nu știu ce să mai cred.

DAR mai am și alte dovezi care pot contrazice spusele domnului în cauză. Întotdeauna am avut o mare considerație față de persoanele care știu să gătească, or, doamna chiar știe să gătească. Numai dacă-mi aduc aminte de sarmalele pe care le-a gătit în oala de lut la cuptorul de afară, acum de Paște, îmi lasă gura apă și-mi vine să-mi bag nasul în perdele pentru a inspira adânc mirosul deosebit al unei amintiri dragi mie. Dar n-are rost pentru că nu mai este acolo, s-au aerisit destul de atunci pentru a nu mai păstra nicio aromă de sarmale în foi de varză. Păcat, mare păcat, pentru că în acea zi am ținut toate geamurile deschise, chiar și ușile de la dulapuri, inclusiv și acela cu haine, pentru a mă asigura că mirosul de sarmale va intra peste tot și va rămâne acolo mult și bine. Dar n-a fost să fie, poate la anul. Poate de hram o să facă din nou sarmale, trebuie doar să aflu când e hramul aici ca să nu lipsesc de acasă tocmai atunci. Acum, poate cineva să spună că o astfel de persoană, care face astfel de sarmale, merită acele acuzații meschine? Merită să fie coborâtă la nivelul unei oarecare limbute o regină a sarmalelor? Nu știu, chiar nu știu, pentru că și Hannibal era destul de bun la gătit.

Cum spuneam la început, după momentul de mare tulburare, parcă o gândire care nu-mi aparținea a început să demonteze fiecare calitate a doamnei, care până atunci îmi construise un rai, chiar fără să știe.

Trebuie să mai spun cum arată totul în jurul casei? Cum fiecare lucru are locul lui și e pus la locul lui de fiecare dată după ce-i folosit, cum straturile de legume sunt foarte îngrijite, florile, iarba, copacii, totul e îngrijit cu atenție, în fiecare zi de dimineață până seara. Da, în fiecare zi învinuita trebăluiește cât de ziua de mare și trebuie să zic că nu trăiește într-o curticică! Și trebuie să mai zic că domnul are un motocultor care nu merge bine sau pe care el cu intenție îl face să scoată mai mult fum decât să sape și că în cea mai mare parte a timpului tot desface și face ceva la el, lucru care-i poate lua o zi întreagă sau chiar mai multe zile. Și lucru care a făcut-o pe ea în primăvara asta să sape cu hârlețul până la urmă bucata de pământ unde a sădit nu știu ce încă pentru că nu se vede încă bine.

Și am auzit-o eu vreodată spunându-i ceva? Nu. N-am văzut-o decât muncind zi după zi, cu același spor și aceeași dăruire față de ce i s-a dat într-o „ zi lăsată de la Dumnezeu”. Oh, cât de dragă mi-a fost să-i urmăresc toate purtările alea obsesiv-compulsive, toate crenguțele alea tăiate la aceeași dimensiune… adunate în snopi frumos legați… cât am admirat-o și cât mi-am dorit să-i calc pe urme până… până am citit că tulburarea obsesiv-compulsivă e un element de psihopatologie la criminalii în serie.

Acum înțelegeți de unde atâta durere în sufletul meu? Aveam un rai pe care să-l spionez în fiecare dimineață când îmi beam cafeaua pe balcon și ori de câte ori nu beam cafeaua pe balcon ci mă făceam și eu că fac treabă într-un spațiu de trei pe unu, dacă nu spun prostii. Dar se pare că mai degrabă am plăsmuit totul. M-am programat să văd totul așa cum am vrut să văd și n-am văzut că de fapt trăiesc lângă un criminal în serie, lângă un monstru față de care domnul, acum văd bine, prin remarca lui de la început, a fost deosebit de indulgent.

Acum, nu vă lăsați ispitiți să credeți că mi-am redirecționat atenția și afectivitatea. Gândurile mele, așa cum se întâmplă într-o operă dramatică, sunt doar un scurt interludiu, un moment de sedimentare a emoțiilor, de maturizare a dorințelor, de incubare a ideilor, pentru că în următorul moment dramatic am de gând neapărat, dar neapărat, să mă împrietenesc cu „gura aia spurcată”. Și să revin în rai.

Pe Simona o găsiți și aici

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Iubirea nici măcar nu mai e la modă și, sincer, nu servește la nimic

Aștept

O poveste de dragoste: Sonia

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro