Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

O poveste anormal de normală

11 December 2019

Angela Stamatie
Pe Gabriel l-am cunoscut la un curs. Într-o dimineață. Se juca frenetic cu pixul printre degete. Avea 19 de ani, privire pătrunzătoare și o mină a feței ce îi trăda timiditatea sau chiar frica. Am făcut cunoștință laolaltă cu ceilalți colegi ai lui. Le-am spus despre ce era vorba la cursul meu și apoi ne-am început treaba. S-a făcut remarcat în timpul orelor prin prezență de spirit. Crea glumițe decente pe care le lega de subiectele predate. Era extrem de prietenos și preocupat să fie plăcut de toată lumea. Chiar de toată lumea. De integrat in bisericuțele create nu prea s-a integrat însă. Părea că era prieten cu toată lumea și totuși cu nimeni.

Deci era jovial și aproape mereu îmbrăcat impecabil și asortat. Făcea uneori pe stilistul cu colegii. Odată m-am simțit nevoită să îi explic că în cursul meu nu era vreun soi de emisiune “nașpa, n-ai stil!”. I-am spus că fiecare are povestea și interesele lui și că a judeca nu este o virtute. I s-au luminat ochii. A lăsat mâinile simultan pe bancă urmărindu-le cu privirea. Apoi, s-a uitat la mine cu un zâmbet pierit și a zis: “Uau, ultima propoziție este demnă de Instagram!”

Timpul a trecut. Eu aproape că uitasem de discuția noastră. Până într-o zi. Eram la sfârșitul zilei lor de școală.  Ei strângeau și plecau pe rând cu capetele în telefon. Eu ștergeam tabla. Am remarcat târziu că Gabriel nu plecase din clasă. Se uita lung la mine. Aproape că m-am speriat.
– Ești tot aici, l-am întrebat? Adică, nu mă înțelege greșit, nu vreau să scap de tine… i-am zis glumind în stilul lui. El însă era serios. De fapt, de câteva zile nu prea se mai hlizise, cum îi era obiceiul.

– Da, doamna, voiam… aș vrea…pot să vă rog ceva?

– Sigur.

Și s-a așternut tăcerea, motiv pentru care am continuat eu:

– Vrei să îți motivez absențe?…Vrei să nu mai vii la curs?…Ai omorât pe cineva și vrei să ascundem cadavrul?

Mi-a afișat un râs anemic și a început să vorbească:

– Aș vrea să bem o cafea împreună la prânz, adică acum, vă rog! Am mare nevoie.

Părea ceva serios, așa că m-am conformat. Mi-am strâns lucrurile. I-am spus cât timp aveam la dispoziție (exact 50 de minute) și am plecat spre cafeneaua din colț ca într-un cortegiu funerar. Cu mers sacadat, privire mortuară, amândoi tăcuți. Eu mă străduiam să mă gândesc dacă îi greșisem cu ceva.

A spart el gheață când își amesteca cu lingurița zahărul imaginar din ceașcă:

– Ați zis dumneavoastră la un moment ceva ce suna a citat celebru, mai știți?

– Fără falsă modestie, am zis eu cu glas de bufon, dar eu zic mereu ceva celebru… îți dai seama că nu știu despre ce vorbești, fii mai explicit, rogu-te!

– Ați spus că “a judeca nu e o virtute”.

– A, da îmi amintesc, plecaserăm de la dungile neasortate ale colegei tale de care te luaseși.

– Așa că aș vrea să vă spun ceva și să nu mă judecați?

– Aproape că mă jignește rugămintea ta. Zi-mi odată, că mă perpelesc aici de curiozitate!

– Eu…am… vreau să…acum trei săptămâni m-am despărțit de prietenul meu. A fost primul meu iubit adevărat.

S-a oprit și mi-a verificat reacțiile.

Eu îmi țineam o privire neutră, chiar dacă nu mă gândisem vreodată la orientarea lui sexuală și am fost puțin surprinsă. L-am încurajat să continue dintr-o mișcare ușoară a capului.
– E ceva cumplit să te desparți. Simți că tot aerul respirabil de pe planetă a expirat, că nu mai are gust înghețata de kiwi… În fine, am fost foarte trist. Trist, trist, gen. Și…a observat mama. Mă tot pistona cu întrebări. Că ce s-a întâmplat? Că par slăbit și crede că mă țin de droguri. Și…la un moment dat, am prins curaj… mă rog, mă simțeam atât de penibil și de îndurerat, că m-am gândit că era cel mai bun moment să îi spun. Și i-am spus: “mama, uite, m-am despărțit de prietenul meu!“… S-a blocat așa, un pic, ca într-un meme cu “Moș Crăciun nu există” și apoi a început adevăratul calvar pentru mine. A început să țipe la mine, să mă implore să îi spun că făceam mișto de ea, să își smulgă părul din cap, să îl cheme pe tata ca să țipe și la el că el numai vina lui, că m-a stricat că nu s-a jucat cu mine când eram mic.

Gabriel înlăcrimase de-a binelea.

Eu încremenisem de-a binelea.

I-am pus mașinal o mână pe umăr și l-am întrebat cât de suav am putut de reacția tatălui.

– Tata, eh, ca de obicei… și s-a întrerupt să își șteargă frenetic lacrimile și mucii, de parcă voia să își șteargă cu ele și toate amintirile… Tata a plecat brusc din casă. A revenit seara târziu și de-atunci mă tot evită… Mama, în schimb, parcă e posedată. Bine, reacțiile amândurora dor. Dar mama… omg, deci, a chemat preotul să ne sfințească prin casă și, mai ales, să mă spovedească și să mă spele cu pămătuful ăla și să mă curețe de păcate. A făcut rost de un psiholog și îmi pune cartea lui de vizită peste tot, iar când mă vede… îmi vorbește de zici că (și începe să plângă în hohote) sunt cel mai mare infractor, păcătos demn să fiu omorât în chinuri…Și doare, doare tare (și plânge și mai tare) și nu mă lasă să îi explic, să mă justific… Așa că, e un rahat citatul dumneavoastră. M-ați făcut să visez că oamenii vor să fie virtuoși. Aiurea, nu știm și nu vrem decât să judecăm. Ați spus-o de parcă nu ați avut cont de Facebook niciodată…

L-am lăsat să plângă și am profitat de tot acest timp să analizez cum să reacționez, ce să îi spun. Nu mai văzusem atâtea plânsete de când elevul meu de clasa a V-a de la celălalt job nu primise sticker pe caietul de teme. Pentru asta eram oarecum pregătită, antrenată și școlită. Cum să reacționez la plânsetul de sticker. Cum să domolesc văicăreala de prea mult studiu, frica de lectură, fobia de teme. Cum să liniștesc un suflet înainte de un examen.

Recapitulam în minte fiecare curs de formare sau articol pedagogic citit. Nu aveam nici cea mai vagă idee ce era mai bine să fac în calitate de profesoară. Așa că nu am făcut decât să îi dau șervețele, să își oprească hemoragia de muci.
Și, ca de obicei, cum fac ei, elevii și studenții mei, tot el mi-a dat ideea salvatoare:

– Stați liniștită, nu vreau să vorbiți cu mama sau ceva… doar simțeam că înnebuneam. Voiam să vorbesc cu cineva și, bine, poate și un sfat… să primesc. Mama mă amenință că nu o să mai am voie să îl văd pe frate-miu mai mic. Are 15 ani. Mă rog, nu vreau să îmi ziceți nimic. Văd eu ce fac.

Și s-a fâstâcit.


Am plecat amândoi stângaci din cafenea. Eu trebuia să fug, chiar să fug, la ore, la alții, la alte povești. L-am îmbrățișat și i-am spus că îi voi trimite un mesaj după ore.

Toată ziua m-am sfredelit. Am formulat și reformulat texte în minte.

L-am căutat într-o pauză pe o rețea de socializare, că e-mail-ul pe care îl aveam eu pentru școală nu era verificat nici pentru examene.

Și am început să îi scriu cu fâstâceală de adolescentă:

“Gabriel, îți mulțumesc că mi-ai vorbit, chiar dacă eu nu știu momentan cum te pot ajuta! Sper că ți-a făcut bine că ți-ai vărsat amarul în cuvinte. Și o poți face oricând. Și vreau să îți mai spun că ești curajos. Curajos că îți poți descrie atât de bine suferința. Curajos că le-ai mărturisit părinților. Peste amândouă decepțiile o să treacă timpul și or să se vindece cumva. Cât timp? Nimeni nu știe pentru alții. Fiecare are metabolismul lui de vindecare și, alteori, metodele lui.

În primul rând, nu îmi irosesc rânduri justificându-mă că nu îți judec orientarea sexuală. Este ceva firesc ce eu trebuie să accept, așa cum și tu ai acceptat și ți-ai asumat față de tine așa cum și eu am făcut-o față de mine. În al doilea rând, nu îmi voi expune vreo părere despre atitudinea mamei tale. Căci asta ar însemna să judec. Tu poți încerca să îți explici de ce mama ta a avut această reacție, care îi este povestea din spatele regretelor expuse și așa mai departe.

Eu nu te pot judeca decât pentru că îți place înghețata de kiwi, dar asta este iarăși altă poveste.
Acordă-ți timp! Față de despărțire, față de mărturisire. Du-te, dacă simți că ți-ar fi util, la psiholog, și poate chiar cu mama ta! Citește despre asta, ascultă muzică, fă ce te face să fii tu, fără să îți ignori suferința. Eu sunt aici, oricând vrei să scrii, oricând vrei să îmi vorbești. Putem merge când ne permite timpul la o altă cafea fără zahăr…”

Și-am trimis mesajul repede, înainte să mă răzgândesc. Mi-a trimis o serie de mocălache din astea de-ale lor pe care eu le interpretez greu și subiectiv și paranoia.

A urmat o bună perioadă de timp în care am tot vorbit. Suferința lui devenea din ce în ce mai puțin intensă. Relația cu mama însă se tot deteriora. Tatăl a revenit cu o reacție neașteptată. I-a spus într-o zi că, orice ar fi, este copilul lui. I-a spus că nu voia să știe niciodată de viața lui sentimentală. Nu voia să îi cunoască partenerii, însă nici nu voia să îl piardă.

Cât despre Gabriel, nu pare să se fi transformat într-un adult nefuncțional, mai ales din punct de vedere emoțional. Deși au trecut mulți ani decât i-am fost profesoară, relația noastră de prietenie este încă valabilă. Ne invităm unul pe celălalt la câte un eveniment, ne consultăm când avem de luat vreo decizie. Vorbim despre orice mai puțin despre gusturi la modă și înghețată.

Povestea nu are concluzii dătătoare de înțelepciune și poate nici vreun final fericit.

Ce m-am învățat pe mine ca profesoară Gabriel este că responsabilitatea unui profesor este mai mare decât răspunsurile la “ce-ați avut de pregătit pentru astăzi?” și “știți ce v-am pregătit eu pentru astăzi?”. Mult mai mult. De la școala primară până la universitate.

Ce m-a învățat Gabriel pe mine ca om este că curajul este un lux și că normalitatea nu a ajuns să aibă o definiție clară nici până în secolul nostru. Ne lovim de bariere multe pe care le creăm noi să ne complicăm, fără să încercăm să îi înțelegem pe cei din jur sau pe noi.

Cât despre toleranță, empatie, capacitatea noastră de a-i răni pe cei din jur sunt alte lecții la care încă mai avem de învățat.

Pe Angela o găsiți și aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Aseară, la Nisa

România: pentru unii ciumă, pentru alţii… papanaşi

Gluma care ar putea deveni realitate?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro